Francis Dessart : „Pentru ce să de-spiritualizăm Europa“?

Civilizaţia europeană şi culturile populare

Pas cu pas, insidios chiar, mai multe ţări europene şi chiar Uniunea Europeană lansează legi, reglementări sau directive împotriva acelei sensibilităţi spirituale care a făcut măreţia civilizaţiei europene, a Europei reale – deci trans-uraliene – care nu se limitează, nici în timp nici în spaţiu, la câteva organizaţii interguvernamentale actuale. Un document adoptat la Lisabona, în urma unei reuniuni, provocase deja o reacţie viguroasă a lui Jacques Delors, fost preşedinte al Comisiei Comunităţilor Europene, care regreta absenţa oricărei referinţe religioase şi spirituale în definiţia Europei. Cu actualul proiect de Constituţie europeană (încă proiect, să nu uităm), unele cercuri au tergiversat atât că s-a încercat o diferenţiere între spiritualitate şi religiozitate pentru a încurca urmele şi a păcăli, încă o dată, opinia publică în numele democraţiei.

Să credem oare că însuşi cuvântul „religie” provoacă alergie intelectualilor autoproclamaţi ai „gândirii unice” şi dascălilor de „politiceşte co-rect”? După ce nici Stalin, nici Enver Hodja nu au reuşit să dezrădăcineze cu forţa sentimentul religios al poporului lor, democraţiile occidentale sunt pe punctul de a reuşi, atât la ele acasă, cât şi în Europa de Est, care a-bia îşi regăsise sufletul, niciodată pierdut de altfel. Nu suntem atât de nai-vi încât să nu ştim care sunt cercurile acuzate. I se atribuie cancelarului Schröder ideea, exprimată în şoaptă, că el nu este împotriva religiei, dar pentru o societate în care religia să nu mai fie necesară. Fără comentarii. Jules Ferry, la vremea lui, fusese cel puţin mai clar în exprimare, când a strigat cu ură: „Republica este pierdută, dacă statul nu se descotoroseşte de biserică” .

Naţionaliştii arabi creştini, ca ortodoxul dr. Michel Aflaq, fondator şi principal ideolog al partidului Baath, avuseseră meritul de a-şi fi respectat majoritatea musulmană. Unele minorităţi ar trebui să-şi amintească de faptul că au datoria de a respecta majoritatea, respectul netrebuind să fie în sens unic. Astfel, Aflaq îl califica pe Muhammad drept profet arab. Or, gânditorii noştri vor să anuleze acum şi aici două milenii de creştinism (fi-xate pe baze celto-druidice şi şamanice) şi să ne terfelească istoria de la Glastonbury la Vladivostok. Oricâte erori ar fi comis (dar cine nu a comis?), Europa este indisolubil legată de civilizaţia creştină, chiar dacă res-pectăm, fără nici o rezervă, alte curente de gândire. Faţă de această rea-litate, politica politicienilor nu este chiar nimic.

Civilizaţia europeană şi culturile populare

Evocarea sensului şi şanselor culturii populare în contextul integrării europene ne poate permite să plasăm câteva jaloane ale unei prospective deosebit de pozitive, dar cu condiţia să rămânem lucizi şi să nu ne facem iluzii.

Idealul este exaltant dar, dincolo de exprimarea sa verbală, trebuie să îi sesizăm filozofia intrinsecă şi să evităm astfel ca o anumită banalizare să stingă scânteia… Directorul general al U.N.E.S.C.O., profesorul Federico Mayor, ne împărtăşea după cum urmează una dintre ideile sale: „Civiliza-ţia este fructul îmbogăţirii reciproce a culturilor. Cultura în sensul său cel mai autentic implică toleranţă, căci deschiderea spre ceilalţi este condiţia creativităţii şi dezvoltării spirituale” . Din aceste câteva cuvinte decurge imperativul diversităţii: o cultură există în raport cu altele şi ele nu pot fi comparate decât în cadrul autenticităţilor şi identităţilor respective. Dacă civilizaţiile se nasc din întâlnirea fructuoasă a unor culturi diferite, asta nu înseamnă că ele trebuie să dispară într-o contopire informă ci că, dimpotrivă, ele continuă să crească în convergenţă, continuând să exprime ceea ce este mai intim şi mai specific în rădăcinile lor respective.

Vorbind despre o noţiune nouă la vremea lui, şi anume spiritul poporului, Johann Gottfried Herder vedea în acesta „rezultatul credinţelor unui popor, al sensibilităţii, facultăţilor şi eforturilor sale”. Ce-i drept, în diversitatea lor, cei mai frumoşi copaci din pădurile noastre, cei mai înalţi, cei mai stufoşi ca şi cei mai umili au cu toţii în comun faptul de a fi înrădăcinaţi. Fără rădăcini nu există creştere, nici vecinătate, nici altoi.

În zilele noastre noţiunea, sociologic exactă, de „sat global” poate fi pretextul mitului devastator al unei „gândiri unice” sau al unei culturi omogenizate. Într-un astfel de context, noţiunea de alteritate, de Celălalt va dispărea în faţa unicităţii totalitare.

Dacă presiunile mediatice, aşa-zis mondialiste, ale actualităţii ne alarmează, analiza nu este nouă în istoria europeană. În secolul trecut, şcoala elveţiană de istorie introdusese în demersul ştiinţific această noţiune fluctuantă, dar reală de suflet al unui popor. Giuseppe Cocchiara rezumă astfel aportul acestei mişcări culturale care a făcut din folclor o disciplină intelectuală adevărată: „Într-o epocă în care spiritul Luminilor vedea în tradiţiile populare erori ale spiritului, istoricii elveţieni le-au considerat ca fiind elemente constitutive ale omenirii: de unde exigenţa de a le introduce în studiul istoriei şi de a face din ele baza caracterului original si fundamental al oricărei naţiuni”. Folosirea cuvintelor într-un sens contrar înţelesului lor primar a fost dintotdeauna considerată primejdioasă de către adevăraţii filozofi, de la Confucius la Orwell… Din punctul acesta de vedere, secolul „Luminilor” a acţionat ca un comutator. Nu mă voi pronunţa aici asupra eventualităţii „ciclurilor istorice”, dar mă voi mulţumi să constat că semnalul de alarmă trebuie tras de urgenţă acum, şi mai ales în Europa…

Semantica se dovedeşte a fi de o utilitate excepţională atât în psihologie, cât şi în politologie şi culturologie. Mă număr printre cei care cred că folosirea unui cuvânt nu este niciodată gratuită, nici neutră. Un cuvânt poate fi banalizat de mass media într-un sens absolut transformat şi folosit astfel în scop de manipulare. Să îndrăznesc oare a afirma că este cazul cuvântului Europa? Vom remarca astfel că, cu cât vorbim mai mult despre Europa, cu atât mai rar încercăm să o definim. Astfel, auzim punându-se întrebarea dacă cutare sau cutare ţară trebuie sau nu să adere la Europa: adică să adere la o entitate de civilizaţie sau la un ansamblu geografic din care ea face parte în mod evident de milenii! Se face o evidentă confuzie între Europa esenţială şi cei câţiva anişori, aproape inexistenţi din punctul de vedere al istoriei pe care îi numără cutare sau cutare dintre instituţiile administrative sau afaceriste care, din fericire, nu au monopolul calificativului european.

Termenul de integrare nu este nici el lipsit de pericole. Se pune oare problema să ne integrăm într-o structură preexistentă, care îşi are propriile reguli, cărora va trebui să ne conformăm? Ori problema se pune de a construi între Est şi Vest ceva nou, împreună şi pe picior de egalitate?

În timp ce unii ar dori să dea Europei un iz transatlantic, alţii regăsesc opţiunea generalului de Gaulle, a unei Europe de la malul nostru, al Atlanticului, la Ural, sau, mai bine zis, de la Brest la Vladivostok… Ca delimitare a Europei, Uralul este artificial pentru că este vertical. Delimitarea reală (deci culturală) ar fi trebuit făcută orizontal, între Nordul şi Sudul a ceea ce este acum considerat ca fiind Asia.

Tuturor definiţiilor, contradictorii din moment ce sunt ştiinţifice, ale Naţiunii, eu le prefer noţiunea subiectivă şi umană de „dorinţă de a trăi împreună”, noţiune atât de scumpă lui Ernest Renan. Nu există mai multe: există o singură civilizaţie europeană, unică şi formată din diferite culturi. Acestea pot fi naţionale, statale, regionale, transfrontaliere, uni- sau pluri- lingvistice… Diversitatea fiind în firea lucrurilor şi trebuind, conform re-gulilor moralei, să fie respectată (ceea ce înseamnă toleranţă activă), culturile populare sunt adevărata oglindă a Europei, adică a Europei popoa-relor; a tuturor popoarelor, fără ostracism, rasism, exclusivism!

Supravieţuirea culturilor şi tradiţiilor populare este singura şansă de supravieţuire a Europei noastre comune… O casă comună, chiar dacă unii ar dori să împartă casa fără voia ei. Eu sunt dintre cei care cred că prin întâlnirea lor, culturile latină şi slavă ar putea aduce mult, în sensul unei adevărate renovări a Europei, în respect mutual, toleranţă, dialog. Îl voi cita pe Alexandr Soljeniţân: „Orice cultură naţională este binecuvântată. Fie naţiunile, culorile omenirii; dacă ele ar dispărea, omenirea ar fi de o lugubră uniformitate, de parcă toţi oamenii ar avea acelaşi chip, acelaşi caracter. În mod indiscutabil, existenţa unor popoare diferite face parte din planul divin. Spre deosebire de toate asociaţiile şi organizaţiile omeneşti, ethnos-ul, familia şi persoana, nu sunt creaţii omeneşti. El are tot atâta drept la existenţă ca şi familia sau persoana.”

Oecumenismul nefiind sincretism, eu respect toate religiile dar fără a le confunda. Pot deci să constat cu toată seninătatea intelectuală necesară, că de două mii de ani creştinismul a fost firul conducător al unicei civilizaţii europene: cu clipele lui de mărire şi greşelile lui, cu sfinţii şi marii lui inchizitori… Într-o viziune euro-continentală, morală creştină nu a înlocu-it, ci înviorat, spiritualizat şi umanizat culturile celto-druidice, şamanice şi forestiere, care au fost tradiţia primordială.

În mod concret, culturile populare autentic europene ne dau cheia pentru a urmări, dar şi a înţelege, peregrinările spiritului omenesc, domeniu în care contribuţia lui Mircea Eliade a fost determinantă. Dar nu este suficient să păstrăm sau să apărăm culturile populare ale civilizaţiei europene… Nu trebuie să facem gesturi, fără a le înţelege sensul primordial… Aşadar, culturile populare vor fi şi un drum spre rădăcinile evocate mai sus. Individul posedă o identitate fără de care el nu există. La fel şi popoa-rele. Dar a afirma o identitate regăsită nu înseamnă să o opui celorlalte identităţi. Pentru că nu-l vom înţelege pe Celălalt (care este el însuşi pe de-a întregul), decât dacă ne asumăm pe noi înşine şi la fel va fi şi cu dialogul inter-cultural. Nu există culturi intrinsec superioare sau inferioare: forţa unei civilizaţii vine dintr-o diversitate asumată, înţeleasă şi intenţionată în sensul complementarităţii. Prezentând pe ţăranii satelor româneşti, pictorul Dumitru Ghiaţă a atins universalul care, fără rădăcini, nu există. Slav din Basarabia, dar patriot cultural al românităţii totodată, sculptorul Andrei Ostap a trecut peste îngustimile clasice şi a proslăvit fecunditatea slavo-latină. Nu i-am citat din întâmplare pe aceşti doi artişti, din moment ce primul este unchiul soţiei mele, iar al doilea este tatăl ei, deci bunicul copiilor mei, care sunt în consecinţă euro-slavo-latini: dovezi vii ale faptului că nu sunt atât de utopic cum aţi putut crede! Dacă se cerea o concluzie, ar fi să subliniem că respectul reciproc într-un dialog creează o cultură a păcii şi a bunăvoinţei şi catalizează o înviorare spirituală fără de care, după cum spunea Malraux, „secolul XXI nu va fi deloc” !

Pentru ca Europa să fie respectabilă şi respectată, europenii trebuie să se respecte între ei.

Francis Dessart

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s