Artur Silvestri :„Fabula Căii Singuratice“

Elemente de „istorie culturală apocrifă”

 

Către sfîrşitul anului 2004, m-am gîndit să adun mai multe cercetări alcătuite cu multă vreme în urmă şi, astfel, să constitui un fel de prolegomenă la nişte posibile „elemente de istorie culturală apocrifă”. Rostul acestei întreprinderi nu era acela de a completa cu încă un titlu o bibliografie savantă care este suficient de reprezentativă ci mai degrabă să arăt un mod de a vedea misterul supravieţuirii unor culturi care, într-o lume ce ar putea să devină, mîine, dezgustător de uniformă, afirmă încă dreptul la diversitate, răspunsul autohton, interogaţia specifică. Prin natura preocupărilor mele preponderente, era inevitabil să expun aici „cazul românesc” dar, în acelaşi timp, mi-am dat seama că acesta ar putea deveni un model şi un exemplu de metodă posibilă cînd se studiază orice cultură din „Tiers-Monde”. Astfel încît, mutatis mutandi, aceste principii pot fi inteligibile şi, poate, ajută la constituirea unor soluţii posibile deopotrivă la Bucureşti, Montevideo, Tunis ori Delhi, adică oriunde mecanismele evocate aici se regăsesc în diferite proporţii.

Studiile care formează acea mică sinteză de istorie culturală au fost scrise şi publicate între 1984 şi 1989, în limba franceză, în România şi descriu cîteva „ore astrale” de literatură la Dunărea de Jos („protoromânii”, „Renaşterea isihastă” a veacului XIV, „Brâncovenismul” literar şi „începutul Reconquistei” profetice). Ele constituie fragmente dintr-o cercetare de dimensiuni mai mari, dar, în sine, au o anumită autonomie şi o existenţă de sine-stătătoare. În două dintre cazuri sunt chiar primele (şi, deocamdată, singurele) tentative de sinteză istoriografică „de perioadă definită” şi au, în consecinţă, calitatea de „operă de pionierat”. Eruditul român va observa unde sunt continuate concluziile altor savanţi şi în ce măsură acestea sunt dezvoltate ori chiar depăşite. Pentru savantul străin, astfel de teme reprezintă, cu siguranţă, o curiozitate. Această posibilă atitudine stupefiată se datorează, întâi de toate, metodei. Am încercat, aici, să elimin „cronologia universalistă” şi „periodizarea canonică” stabilită de cele mai multe din „istoriile diverselor literaturi”, (de regulă, cele europene) şi utilizată, printr-o extensiune, adeseori nepotrivită, în cazul tuturor istoriilor literare.

Opinia mea este că, în materie de anumite literaturi (cum ar fi, de pildă, literatura italiană sau franceză), înlănţuirea de „Ev Mediu, Umanism, Renaştere, Baroc şi Manierism, Clasicism. Enciclopedism, Romantism şi Risorgimento” etc. se recomandă fiindcă aceasta a şi fost constatată, cu probe clare, în evoluţia regională. „Extrapolarea” nu este, însă, o soluţie deoarece, în alte regiuni, inclusiv europene, cronologia faptelor, ideologiile, tipul de creaţie şi, deci, o tradiţie locală constituită şi activă diferă de model şi reclamă o cu totul altă periodizare, având o notă de specific şi chiar de „localism”. Pentru a putea exemplifica, am ales patru epoci ale literaturii române, destul de diferite de procesele întâlnite, în stricta contemporaneitate, în literatura franceză şi, în general, vest-europeană.

Un alt motiv de stupefacţie îl constituie substanţa culturală propriu-zisă.

Împrejurările că în Occident nu întâlnim o tradiţie bizantină – deci creştin-ortodoxă – cunoscând fluxuri şi refluxuri la nivelul vizibilităţii, dar constantă în straturile profunde şi chiar într-un fel de Tradiţie cu puternic conţinut local – „face diferenţa” şi, măcar din acest motiv, ar merita o examinare serioasă. Apar nu numai tendinţe şi opere distincte şi originale, prin însuşi spaţiul necontaminat, ci şi curente literare cu specific cert, cum ar fi „brâncovenismul” (între 1690-1725). Însuşi Romantismul mesianic, local, îşi extrage substanţa din epoca anterioară (sec. XVIII) de recesiune în manuscris şi cultură de mânăstire în chiar timpul Enciclopediei franceze.

Energia sublunară, secretă, ale cărei reţele misterioase am căutat să le identific şi să le probez, se explică, într-o bună măsură, prin contribuţia creştinismului ortodox, prin materia aparent bizantină dar originală, căci, indiferent dacă Bizanţul exista ori se prăbuşise, ca metropolă ori simbol, duhul lui căpătase con-substanţialitate în acest spaţiu de Limes, pe care l-am putea denumi un „Bizanţ paralel”.

Dar, la drept vorbind, nu doar „bizantinitatea” trebuie accentuată şi valorificată în această materie. Ea reprezintă noţiunea recognoscibilă dar foarte parţială a unei substanţe care, în specificul ei cu extensiune ce nu se cuprinde decît prea puţin în acest conţinut, abia dacă o înglobează printr-un gen de similitudine de origină comună ori prin înrudire şi conjuncţie de substraturi ce se întrevăd astăzi cu greu. Mai jos decît acest strat istoric, ce desemnează, totuşi, un nucleu de europenitate (care, odată cu Renaşterea impulsionată de cărturarii fugiţi din Constantinopole, se revelează şi va modela) se află un zăcămînt indistinct dar viu şi pulsatoriu, un „ceva” misterios care iradiază şi orînduieşte, adeseori fără o explicaţie imediată, fenomene ce par ne-canonice şi poate chiar necomparabile.

Noi, de fapt, venim de demult şi sîntem vechi, atît de vechi încît, nu o dată, nici măcar nu ne mai putem identifica rădăcinile care se văd cu greu ori ne scapă chiar, fără să ne dăm seama în imediat, vederii prea grăbite ori înceţoşate.

Totul începe cu un mister. Pe la anul 3500 î.Hr., la răsărit de Munţii Carpaţi, ori poate chiar şi mai dincoace de ei, se potrivise să se aşeze un popor straniu ce a lăsat o urmă neverosimilă şi a putut exprima o cultură de o coerenţă ce aparţine miracolului. Nimic din gîndul lui neobişnuit nu se păstră prin cuvinte dar, privindu-i înfăptuirea, înţelegem aproape tot din ceea ce închipuise. Era un popor muzical, magic, organizat într-un fel de comuniune ritualică, încrezător în veşnicia sufletului, simţind în măsuri ritualice şi în timpuri ce trec unul din altul, şerpuind dincolo de clipă într-un infinit ce se întoarce, se reia şi se re-compune fără a-şi consuma, prin ardere în contingent, materia enigmatică.

Sîntem în spaţiul fenomenului horal, într-o lume ce nu se poate denumi şi, pe care, în absenţa altei identităţi, n-am putut-o chema altfel decît Cucuteni. Dar, la o vreme, şi după multe secole al căror şir nu se mai ştie, aceşti cucutenieni par a dispărea din istorie ca şi cum s-ar fi ridicat în aer şi în urma lor rămîne, în straturile de săpătură arheologică, doar urmă groasă de incendiu şi prăpăd şi, ceva mai sus, o linie de ceramică neagră, opacă, aparţinînd înlocuitorului mai grosolan şi utilitarist.

Sînt unii care cred că în rămăşiţele de oale ce se vor afla către apusul Chinei în tocmai acele vremi cînd, aici, „cucutenienii” par a se fi ridicat la cer, s-ar recunoaşte linia lor muzicală şi însetată de infinit şi, deopotrivă, comuniunea de „horă” ce se observase în Munţii Carpaţi. Dar indiferent dacă aceasta este întîmplare, iluzie ori migraţie, rămîne evident episodul ce pare a căpăta, la noi, caracter de simbol şi chiar devine stereotip de viaţă istorică.

Fiindcă, la fel ca şi atunci, ori de cîte ori aici se agregă ori se încearcă a se agrega o civilizaţie superioară ori chiar se exprimă şi se defineşte, urmează fractura, incidentalul rău, piaza-rea şi negaţia ce ni se pare că este capabilă să culce totul la pămînt şi chiar să şi facă „una cu pămîntul” tot ce se înfăptuise prin efort ori miracol. Apare, deci, blestemul întreruperilor brutale, ce ne-ar obliga să luăm totul de la capăt şi să ne încercăm a face încă o dată ceea ce se mai făcuse ori chiar de a ne re-defini altfel decît fusesem, căutîndu-ne a ne afla idealitatea ce nu înţelegem şi nu sîntem capabili a o pune în lucrare vădită, traducînd-o din virtual în act. Şi, cu toate acestea, viziunea catastrofistă asupra noastră, ce confundă episoadele superficiale cu modificările de substanţă medulară, trebuie respinsă şi nu doar corectată căci, de fapt, privind totul dinlăuntru, iar nu din exteriorul de înşiruiri de clipe rapsodice, nici măcar nu se confirmă. Altfel nu s-ar putea explica ceea ce îndeobşte nici nu se observă deşi, către anul 800 î.Hr. „Scitul” Anacharsis din Carpaţi scoborî în Grecia contemporană şi povăţuieşte, cu profunzime de înţelept din ale cărui gînduri se păstrară destule, pe locuitorii cetăţilor ce vor da, mai apoi, pe Solon şi pe Socrate, pe Anaxagoras şi pe Thales din Milet.

În această lume unde se închipuia că îşi purtase paşii Orfeu cel care, cu muzica lui, făcea pietrele să se ridice de la pămînt, „agatiştii îşi cîntau legile lor” hiperboreene iar către anul 700 î.Hr. apăru, ca prin miracol, un legiuitor de munte a cărui Predanie adeseori nu o înţelegem deşi se păstrează şi „lucrează”. Acest Zalmoxis care zice-se că s-ar fi înţelepţit prin călătorie în Egipt şi ucenicind la Pitagora (legendă „creolă”, exprimînd schema culturii prin difuziune, la drept vorbind) se ivise fără aparentă preistorie precum marii predicatori deşi, fără de îndoială, nu ieşise din goluri. Sîntem deodată în lumea zalmoxismului, ce desemnează, deopotrivă, un gen insondabil de atitudine sapienţală, model antropologic spiritualist, comuniune în cerc închis şi iniţiatic, ritualistică avînd sens cosmologic şi metodă de conservare, într-un cuvînt religie. Poveţele lui, ce nu s-au excerptat precum s-a făcut însă cu gîndurile lui Pitagora păstrate în fragmente, există totuşi şi, cînd se vor curăţa de impurităţile de transmisiune apocrifă şi de coruptelă, vor arăta o filosofie articulată ce păstreză mult din ceea ce presimţim că ar fi comunicat „cucutenienii” şi s-ar fi conservat pe căile enigmei ocolite. O înţelepciune care, depunîndu-se în organizări de eremiţi pe Muntele Sacru, se traduce în instituţii „vegetale”, in-vertebrate la lumina istoriei dar care explică deopotrivă apologurile lui Dromichete şi fabula lui Scorillo, prestigiul lui Deceneu, monahismul secret din Întorsura Carpaţilor şi mai apoi din mileniul aşa-zis „mut”, făcînd creştinismul posibil în forme care, păstrînd materia getică, vor fi socotite ortodoxe şi, de fapt, aşa vor fi fiind cîtă vreme cîntarea în biserică şi comunicarea prin muzică vor fi consacrate la Dunărea de Jos cu episcopul Niceta de Remesiana autorul imnului „Te Deum laudamus”. Cît şi în ce fel se ţinu deoparte de contingentul stricător zalmoxismul getic este cu neputinţă a se identifica dar atîta vreme cît, nu prea cu mult înainte de 1900, încă se vorbea în Moldova despre „solomonarii” care, contemporani secreţi şi iniţiaţi, repetau gesturi de ritual pe care ţăranii le evocau cu sfială dar le comunicase, cu aproape două milenii şi jumătate mai înainte, şi Herodot, persistenţa pare în afară de orice îndoială. Sîntem într-o lume de continuitate sub-lunară, poate eretică şi, în orice caz apocrită, dar confirmată prin efecte.

Astfel încep să se întrevadă marile reţele aproape nevăzute de tradiţie sapienţală şi de transmisiune prin oralitate în locuri ce par a fi (şi, uneori, chiar şi sînt) în afara timpului, aparţinînd, la drept vorbind, unei istorii în negativ, în impalpabil, indiferentă la înlănţuirea de suprafeţe raţionale şi futile.

Este spaţiul unde aflăm pe Sf. Nicodim de la Tismana (în veacul XIV) pe Daniil Sihastrul – povăţuitorul lui Ştefan cel Mare, înainte de anul 1500, şi pe Grigorie Roşca, mitropolitul din veacul XVI, pe Paisie Velicikovski în contemporaneitatea Enciclopediei franceze, pe Hasdeu, pe Vasile Pârvan şi pe Nicolae Iorga, în vremurile mai apropiate de noi, în clipa istorică ce ne precede. Şi, toate acestea, izvorînd dintr-un lung ciclu homeric, de cultură vorbită şi comunicată poate nu doar prin cuvînt ci şi printr-un fel de muzică pedagogică în ceea ce, înainte de jumătatea secolului XX, Lucian Blaga denumise „spaţiul mioritic”, un loc consacrat, unde, în in-temporal, se depun toate formulele pulsatorii ce articulează un spirit ce nu are nevoie de recunoaştere extranee pentru a exista.

Stăruinţa acestui strat fundamental este impresionantă iar puterea de a se regenera impune şi arată, poate, un secret ce încă nu s-a desluşit. De aici, ca dintr-un lujer de crin de o uimitoare puritate, ieşi – către sfîrşitul veacului XIX, într-o vreme cînd toate păreau că se vor putea rîndui aici mai sistematic decît fusese cu putinţă mai înainte – Mihai Eminescu, mitul literar eponim şi, poate, dacă ar fi avut un alt soroc decît cel pe care îl primise, eroul fondator. Şi, odată, cu el, eminescianitatea, adică drama existenţială, interpretul metafizic căruia „tot Românul plînsu-i-s-a”.

Sînt unii care înţeleg prin aceasta doar reacţiune şi, deci, atitudine de autohton ce răspunde, în măsuri abisale, Imperiilor ce se întîlnesc pe-deasupra-lui şi produc mişcări de scoarţă telurică neprevăzute, asemănătoare marilor ciocniri de plăci tectonice; dar această concluzie, deşi este adevărată, nu-i completă. La drept vorbind, eminescianitate este ideea ce nutreşte Omul Locului în a se exprima după cum „îi este felul”, adică în Tradiţia atît de inerentă ce îl defineşte încît orice corecţie, modificare şi abatere nu i se arată decît ca o denaturare şi o „desfacere-de-piele” făcută cu sălbăticie şi din raţiune inutilă.

Această ilustrează, oricît nu am observa hotărît, un grad de universalitate în reacţiune ce se întîlneşte deopotrivă în vremea Perşilor, a lui Alexandru Macedon, a Romei Cezarilor şi a Cezarilor moderni, ce fondară imperii tradiţionale, clasice deci, ori contractuale. Şi, deopotrivă, nu are determinaţie în spaţiu şi timp, căci, în felurite proporţii, se întîlneşte ori de cîte ori fiinţa sedentară se trezeşte năpăstuită de venetic şi decăzută din condiţia ei liberă, de stăpîn al locului ce i s-a dat de către Zeul lui.

De aci, din această conjuncţie de realităţi ce sînt incompatibile, vin despărţămintele esenţiale: cele două istorii („istoria ocupantului”, ce se scrie cu mit justificativ, şi „istoria autohtonului”, ce îşi întreţine, adesea fără a se declara, propriul pantheon); „cele două culturi”, în fine, „cele două reprezentări despre lume”. Oricît ni s-ar părea de neobişnuită, schema se repetă în felul unui scenariu mitic şi păstrează într-însa ceva de dramă religioasă, asemeni unui fel de blestem antropologic. Pe acestă pînză epică misterioasă, apare adeseori, şi aproape pretutindeni, Reconquista, voinţa de a recuceri Ţara Pierdută, cu toate mecanismele ei ce se extrag din experienţele verificate.

Însă aici, sîntem în marele teatru shakespearian, de episoade sîngeroase şi de uriaşe maşinării necruţătoare. La Români, acestea înseamnă Sfinţii Predicatori Sofronie de la Cioara şi Visarion Sarai, prinşi în Transilvania veacului „iluminist” şi zvîrliţi în temniţă şi ucişi, Horea tras pe roată (în veacul XVIII), Tudor Vladimirescu, la 1821, ucis şi aruncat într-o fîntînă, istoricul profetic Nicolae Bălcescu exilat şi cu osemintele risipite, după 1850, în cimitirul săracilor din Palermo, Eminescu hărţuit şi înnebunit (la 1883), Nicolae Iorga, asasinat la 1940, Ion Antonescu judecat de năvălitor, împuşcat şi rămas fără mormînt. Un fel de tradiţie a cenotafului (a mormîntului simbolic) impune prin simbolul distrucţiei universale şi al ştergerii oricărei urme spre a nu se mai cunoaşte şi a nu se evoca. Şi, cu toate acestea, oricît ar fi de puternică această conjuraţie magică, ceva o poate împiedica dacă înţelegem cu o mai mare penetraţie fabula căii singuratice. Iat-o expusă aici, în cîteva trăsături sumare.

Pe la anul 520 d.Hr., cîţiva cărturari din „Scythia Minor” (adică din Dobrogea românească de azi), veniră din Pontul Stîng la Constantinopole şi, mai apoi, la Roma spre a propune soluţia lor pentru dezlegarea polemicii de doctrină creştină privitoare la monofizitism. Li se spusese „Călugării Sciţi” iar punctul lor de vedere trebuie să fi constituit o perspectivă neobişnuită care nu se înţelese şi nu fuse adoptată oficial, în cele din urmă.

Totuşi, în mod tacit i se putură afla urme în concluzia canonică unde poate că, fără să se declare, i se găsise rost şi valori. Dar episodul merită evocat fiindcă ilustrază un stereotip şi chiar un scenariu cu tîlc secret. Această clipă fastă, o clipă de inspiraţie colectivă, de fapt, poartă într-însă ceva simbolic şi se va repeta în forme diferite şi, uneori chiar, cu o permeabilitate mai mare decît în acel veac îndepărtat. O vedem repetată în corespondenţa Sfîntului Nicodim de la Tismana, cu patriarhul Eftimie de Tîrnovo, privind îngerii înfăţişaţi de Dionisie Areopagitul; în epistola de îndreptare ce îi trimite Sf. Vasile de la Moldoviţa mitropolitului de la Kiev; în tratatul de filosofie pe care Nicolae Milescu – Spătarul îl scrie pentru uzul Port-Royalului (în veacul XVII); în concepţia lui Dimitrie Cantemir care, prin „incrementa atque decrementa” îl presimţea pe Giambattista Vico, cu ale sale „corsi i ricorsi”.

În felul lui, un „călugăr scit” va fi fost şi Brîncuşi la Paris, aducînd cu el o soluţie arhaică, din Carpaţii lui ţărăneşti; şi poate că şi I.L. Caragiale, prevăzînd teatrul modern, s-ar încadra în aceiaşi categorie. Eminescu însuşi, la 1880, prin încă prea puţin cunoscuta lui doctrină naţională ar îndrepta, anticipînd, mişcările „tiers-mondiste” mai recente; G. Călinescu închipuind prima istorie antropologică a unei literaturi europene, la 1941; Nicolae Iorga, de unde, într-o măsură, a ieşit Şcoala Istoriografică de la „Annalles”, călugărul Filotei, imnologul veacului XIV tradus la Veneţia, Ioan Cassian iniţiatorul vieţii de obşte în Occident în veacul IV d.Hr., Dionysius Exiguus, creatorul de comput creştin şi cel ce a calculat „era de după Isus Christos”, în veacul VI; Nicolae Grigorescu, pictorul de la Barbizon (din veacul XIX), presimţind culorile evanescente ale impresioniştilor; Petru Movilă, mitropolitul veacului XVII, autor, la Iaşi, al „Simbolului de credinţă” ortodox; aceştia sînt, în felul lor, „călugării sciţi” prin repetiţie de scenariu istoric şi prin atitudine ireductibilă. Ei vin cu o dezlegare de şaradă şi, deci, cu o soluţie ce nu se prevăzuse anterior şi aiurea arătînd putere în a crea independent şi ne-provocat însă deopotrivă germinînd şi înrîurind pe alţii, prin difuziune ne-recunoscută, chiar dacă se însuşeşte ulterior şi se uzurpă.

Sîntem în spaţiul unei culturi sub-lunare, ne-oficiale şi nerecunoscute – deci apocrife – cu trăsături de profetism, Tradiţie incalculabilă ca vechime şi sursă, poate chiar paralelă cu a doua cultură care, fiind ratificată, obţine glorie, deşi adeseori o întrebuinţează pe cea ignorată şi o marginalizează prin uitare.

Dar, cu toate acestea, sîntem aici în ceea ce s-ar putea denumi universalitate de esenţă, ceea ce arată că este posibil a se face creaţie cu grad înalt de generalitate fără a se porni pe cărările confirmate ci dezvoltînd o istorie proprie de valori care, exprimate fiind în materia fundamentală, nu se condiţionează nici măcar de confirmare şi nici de difuziune.

O fabulă ce tulbură, de fapt un apolog ce descrie acest paradox al căii singuratice aflăm în „teoria sfinţeniei” ce înfăţişează Dumitru Stăniloae în aceste propoziţiuni de o logică a simplităţii esenţiale ce nu se poate respinge, oricît s-ar încerca:

„Astfel, toţi sfinţii sînt locali prin faptul că lucrează într-un anumit loc, dar sînt universali pentru credinţa universală pe care o slujesc în acel loc. Din acest punct de vedere nu există sfinţi locali şi universali. Toţi sînt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc cărora le slujesc în cursul vieţii prin faptele şi pilda lor, dar toţi sînt universali pentru că această pildă e valabilă pentru credincioşii de pretutindeni şi ea se impune spre unitate tuturor celor ce ajung să-i cunoască. Toţi se umplu de Acelaşi Hristos care străluceşte prin fiinţa lor şi toţi sînt purtătorii Aceluiaşi Duh Sfînt, chiar dacă Duhul Sfînt care li se comunică lor a fost comunicat de ei prin altă limbă. Toţi aparţin prin Acelaşi Duh Sfînt Bisericii universale, care a început la Cinci-zecime şi continuă de-a lungul secolelor, cuprinzînd diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sînt diferite, dar sufletele sînt umplute de Acelaşi Duh şi simt în Acelaşi Hristos”.

Suntem într-o lume ce se defineşte nu prin „Urbi et Orbi” ci, închipuind în generic de la meridianul ei sufletesc, printr-o nu doar adaptată ci mai potrivită formulare ce depăşeşte timpul indistinct, în „Orbi per Urbem”, vorbind universului prin limba de acasă, prin spiritul locului.

5 ianuarie 2005 , În noaptea de Bobotează, când se deschid Cerurile

Artur Silvestri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s