Octavian Dărmănescu: „Boris Pasternak şi pastelul ortodox“

Magdala şi Mariile ei

Scriitorul rus Boris Pasternak (1890-1960) a văzut femeia ca pe o stihie – amănunte în corespondenţa cu Marina Ţvetaeva. În poemul în doua părţi Maria Magdalena întâlnim imaginea femeii în reflux. Marea pasiunilor femeii din Magdala se retrăsese subit, lăsând în urmă dârele lungi ale sării din lacrimi. Ţăranca mutată la târg pentru a-l stoarce ca pe-o lămâie îşi căuta acum fumul case ei. Ani la rând dormise pe unde era chemată. Însă, de când Îl întâlnise, avea, cum s-ar spune azi, domiciliu stabil, unde-şi rumega în lacrimi pâinea tainei ei: fusese o stricată.

Istoria Magdalenelor nu consemnează vreuna care să fi căzut în colacul gri al deznădejdii. Aceste tipuri de femei trec direct, brusc, din convingere, de la inconştienţa cu care practică desfrâul la conştiinţa precarităţii fostei lor stări. Ele merg mai departe decât merg multe casnice. Responsabile de a doua lor naştere, ele îşi câştigă întoarcerea în har cu o ardoare sălbatică. Şi aceasta pentru că ele cunosc deja iadul erosului pângărit. Nevăduvite de vechiul lor zel , ele-l pun acum în slujba virtuţii, pe care o respiră ca pe o normalitate. Mâinile lor, gheare înmănuşate odinioară, devin albe şi moi, curate şi uşoare, tocmai bune de spălat picioarele lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu le iubeşte, pentru că n-a venit în lume pentru cei drepţi, ci pentru Magdalene, Paveli şi Zahei.

Fostul ei trai, dală de trotuar ciobită de roţi şi pângărită de sandale, este acum un tablou deşucheat, făcut de un ageamiu şi uitat în piaţa luată pe nepregătite de furtună. Culorile s-au scurs pe gard, rozul cărnii şi al vieţii s-a corcit cu negreala ramei. De dragul artei, Pasternak face imprudenţa şi dă buzna întruna din cele mai intime scene biblice, cea în care Maria din Magdala îi unge lui Iisus picioarele cu mir: “ Când tălpile-ţi îmbălsămez/ Şi simt că îmi ating genunchii/ Eu poate-nvăţ să-mbrăţişez / A crucii bârnă-n patru muchii,/ Şi-nvăţ să cad spre trupu-ţi sfânt,/ Gătind de punere-n mormânt“ (Lirice, traducerea de Marin Sorescu, Ed. Univers , 1989). În casa din Betania păcătoasa celebra frumuseţea tăcerii, alunecând febril înspre Hristos.

Pasternak intră dezinvolt în odaie. Sunt cu toţii în casă, le ard tăciuni în ochi, Iuda e cu spatele. Maria din Magdala, o arteziană: „Picioarele tale în poală-mi, Isuse, / Stropescu-le-n lacrimi de jale şi rugă. / Cu-n fir de mărgele le-nfăşur, supuse, / În părul cel negru le-ngrop ca-ntr-o glugă“. Năpădită de lacrimi subterane, Magdalena se urcă prin sânge până la iertarea lui Hristos. Ochii ei, “ negrii ca suferinţa“, cum ar spune Proust, nu mai puteau privi în oglindă o figură din care sângele fugise. Fusese marea vestală a plăcerilor sub pielea ei şapte demoni înnoptau ca la ei acasă. Însă acum în potirul de lut al inimii ei complicate, cu camere pentru tot târgul, clocoteşte sângele Lui. Ar face totul pentru El: “ În faţa ta, aşa cum ard,/ Viaţa mea, cu bucurie, / Ca pe un vas de lut o sparg“.

Cu simţirile la cub, Maria din Magdala, se căia cu lacrimi mari, limpezi, cântărite-n mir din cel mai scump. Era cea mai mare frumuseţe din mănunchiul ei de frumuseţi, singura pe care nu o vânduse. Pusese la picioarele Mesiei toate florile convalescenţei ei spirituale. Numai părul ei vestit şi bogat ca regatul lui Solomon tresărise la vestirea Patimilor! “ În templu, perdeaua cădea-va, deci, mâine./ Acolo cu toţii, noi, ceata lumească./ Pământul va-ncepe sub tălpi să se mişte,/ De mila mea poate pământul se cască// (…) Atunci eu cădea-voi, sub crucea cea mare,/ Din buze tot da-voi mereu, ca uitucii./ Pentru o prealargă îmbrăţişare/ Arunci sfinte braţe pe braţele crucii!“. Ce putea face o femeie pentru a împiedica cel mai mare plan universal din istoria veşniciei? Nimic. Mirul de pe picioarele Lui frânte de umblet? O tipsie de soare în viaţa Lui terestră numită suferinţă.

Închisă tăcută peste remuşcări, Maria din Magdala, stă trudită de câte-a înţeles. Presimte însă că nu-i departe timpul când durerea va da-napoi: “ Vor trece asemenea trei zile, lung timp – / Şi golul le cheamă şi bezna le cere,/ Şi eu în trei zile de chin mă tot schimb,/ Crescând pân’ la moarte şi pân’ la-nviere“. Înţelesese oare femeia că nu din întâmplare căzuse într-un timp în care-L atinsese pe Însuşi Dumnezeu? Ce n-ar fi dat regele David să prindă aceste zile! Ce n-ar fi dat proorocul Isaia să fie măcar o tunică aruncată-n cale-I de Florii! Maria Magdalena, femeie fără şcoală, le intuise, totuşi, printr-o sete lactee după Dumnezeu.

La capătul tuturor potecilor cu spini stă o piatră de mormânt dată la o parte. Pe ele, de milenii, călătoresc Mariile din satul Magdala. În chiliile albe şi roşii ale sângelui lor, la icoană, lângă busuioc, o şuviţă din pletele Mariei Magdalena.

Ghetsimani. Despre grădini

Pe coperta întâi a Liricelor (Ed. Univers, 1989) editorul şi traducătorul Marin Sorescu a ales să pună fotografia lui Boris Pasternak cu cravată şi halat la masa de scris. Da, în halat de grădinar. Pentru el scrisul era un grădinărit. În halat pentru truda plantării cuvântului în foaie, cu cravată pentru solemnitatea coacerii fructelor de cerneală. Poate chiar atunci scrisese Grădina Ghetsimani.

Semnalmentele ne-o arată ca pe ultimul petic din vechiul codru al Raiului. Somnul ei adânc fusese întrerupt de sosirea unui vizitator pe care-L cunoştea de demult: Şi dintr-o dată drumul se opri:/ Calea de lapte-aici hotar şi-a tras./ Măslinii-ncărunţiţi şi argintii/ În aer dau să facă primul pas. Unii părinţi arată momentul Ghetsimani ca punct culminant al vieţii terestre a lui Hristos. Ei trimit nu la Golgotă, ci la Ghetsimani. Aici răul a vrut cu tot dinadinsul surparea definitivă a Omului. Aici caravana secolelor trecute şi viitoare s-a oprit pentru a privi la Galileeanul Care avea să le răscumpere. El renunţase fără-mpotrivire,/ Precum întorci un lucru de-mprumut,/ La slavă, la minuni, dumnezeire,/ Şi-acum era ca noi, un om, şi-atât. Grădina Ghetsimani fusese aleasă din veci pentru aprigul rezbel.

De aceea Ghetsimani avea să fie cea mai misterioasă grădină din istoria vegetală. Copacii ei contorsionaţi de chinul Domnului colindă visurile tuturor pădurilor. Desişurile ei fosforescente te cufundă-ntr-un somn anistoric, ca atunci, pe ucenici. Păreau îndepărtările, în noapte,/ Ţinutul nefiinţei, pustiit,/ De parcă toată lumea era goală,/ Grădina doar fiind de locuit. Pasternak trece razant, dintr-un condei, peste misterele din Grădina Ghetsimani, oprindu-se, cum era şi firesc, la chinurile Îngenuncheatului. În iarba încâlcită curg picături de sânge de pe faţa Omului, condensarea maximă a tragismului. Şi tot privind în hăurile negre,/ Ce nu încep şi nu sfârşesc defel,/ Să-l ocolească implora pe Domnul/ Acest pahar ce-l bănuia spre el. Şi cine nu L-a socotit Om, să-L vadă pe Hristos părăsit şi uitat de ai Săi în Ghetsimani, lăsat singur cu temerea cruntei morţi ce avea să vină. Hristos, cu imaginea Răstignitului pe retină, se roagă Tatălui să-I uşureze crucea.

Dar istoria trebuie să se producă. Nu El a dat Pământul oamenilor? Nu-l stăpânesc ei, nu fac ei istoria? Tatăl stă acum cu mâinile legate şi cu lacrimile-n gene, căutând spre ruga Fiului. Şi Fiul simte cum şacalii-şi reinventează haita, şi vede cum şarpele de torţe se îndreaptă înspre El. Abia sfârşi, aşa, de nu ştiu unde,/ O şleahtă de golani – oşteni, popor,/ Făclii şi săbii – iar în faţă Iuda,/ Pe buze cu sărutul trădător!// Dar Petru-atunci sări la cuţitari,/ Zbură chiar o ureche, ce să facă?!/ Aude: Nu cu sabia repari./ Tu, Petre, fiule, ţi-o bagă-n teacă! Cu sângele în clocot, Petru credea că va întoarce iconomia cu tăişul săbiei lui boante. El visa la martiriu cum un recrut asaltul. Dar sosise timpul lui Caiafa: Ci cartea vieţii tocmai a ajuns/ La pagina aceea când murim./ Şi trebuie acum să se întâmple/ Aşa cum este scris în ea. Amin.

În Ghetsimani se juca la proporţii cosmice locul omului sub soare. Omul, omenirea. Gloate întregi înghiţite de ereditate, neamuri ce-şi beau umbra, filozofi cu glaucom şi vestale cu pielea-n băţ. Jălbar al celor părăsiţi, Hristos duce solia celor care nu ajung. Vezi, secolele merg şi merg ca-n pilde. / Din mers, pot ele să s-aprindă, jar. / Spre slava ei cea preaînfricoşată / Pogor în chinul groapei voluntar. Istoria? Concursuri de viteză cu care alegorice, mărar sălbatic pe zidurile Troiei, mări pline de flote scufundate, averse cotidiene de gri. Veacurile, convoaie înlănţuite spre un tribunal ceresc, unde vor fi luate la bani mărunţi. Chipul lui Hristos Înviat răzbate în ultima strofă, învăluită de Pasternak într-un perceptibil Re Major, acordul cu care se întâmpinau regii. Şi mă înalţ apoi după trei zile,/ Şi, tot aşa, ca plutele pe apă,/ Convoi prelung, ieşind din întuneric,/ Vin veacurile-n şir, la judecată.

Hristos a înviat! A înviat, nu a putrezit în mormânt, nu L-au năpădit râmele, uitarea şi trifoiul. Îngenuncheatul din Ghetsimani le vedea pe toate; vedea cum moartea-I da târcoale de dihor, vedea cum Îşi face-n ea cu dalta loc. Timpul cârtiţei se prăbuşea irevocabil. Hristos învia şi instituia pe veci zilele luminii. Sfânta Tradiţie, traista din care nu se pierd prea multe, nu ne-a lăsat nimic cu privire la Grădina Ghetsimani. Şi nici Scriptura n-a mai vorbit despre ea după Înviere. Grădina se închisese definitiv, se retrăsese din istorie, îşi luase copacii şi se împrăştiase în lume. Astăzi numai cei cu retina exersată mai recunosc în vechiul brad din curtea bisericii nepotul cedrilor din Ghetsimani. Aici, în fiecare Săptămână Neagră, Hristos coboară pentru a mai plânge o dată cu norodul păcatele de peste an.

Prohodul arborilor

Rămânem din nou datori lui Marin Sorescu, care ne-a furnizat echivalenţa în română a poemelor lui Boris Pasternak. În Săptămâna patimilor, scriitorul rus a rezolvat un greu exerciţiu pentru cinci degete, reuşind o treabă de inginer hotarnic. Mai precis, a adunat toţi copacii pentru a-L prohodi pe Domnul.

Mai întâi a împărţit Săptămâna Mare în două. În prima jumătate a mutat Facerea: E încă-atât de deasă ceaţa:/ E prea devreme pe pământ./ Ca veşnicia-ntinsă-i piaţa/ De la răscruce până-n gând,/ Şi până-n zori e un deceniu ,/ Pân’ se-ncălzeşte – un mileniu. Acum se coace istoria, acum se-ngrămădesc lucrurile pentru-a da ceea ce s-a numit „plinirea vremii“. Pasternak construieşte aici o alegorie demnă de invidia oricărui predicator. Este vorba despre goliciunea pământului până la Hristos, despre acel „nimic nou sub soare“ al Ecleziastului: Pământul gol-goluţ cum este/ Nici clopotele să le ţină/ N-are în ce, când dau de veste,/ Şi corul cântă în surdină.

Urmează partea cea mai valoroasă a poemului. Dar mai întâi să dăm definiţia copacului. Copacul este o mare cantitate de răbdare, istorie condensată în material lemnos. În frunzele lui explodează viaţa, în trunchiul lui încremeneşte vecia. Dacă ai tăia un rar măslin milenar ţi-ar sări în faţă prin inelele strălucitoare de la început, viaţa lui Hristos. Copacii nu ascultă de negustorii de lemne. Ei ascultă de poeţi. Iar când Pasternak îi cheamă la Prohod, ei vin cu mic, cu mare. Pădurea stă descoperită/ Şi patimile lui Cristos/ Ca de un şir de credincioşi/ De pini pioşi sunt străjuite.// Şi spre oraş, ca la o clacă,/ Toţi pomii cum s-au adunat,/ Privesc prin gardul mănăstirii, / Frumosul gard de fier forjat.// Privirea lor arată groază,/ Li-i cu temei, alarma, greu:/ Pe cine azi înmormântează?/ Pe însuşi unul Dumnezeu!/ Din gard grădinile fug, iată,/ Ordinea lumii-i clătinată.

Arealul poetic al lui Boris Pasternak este plin mesteceni. Poetul rus şi-a altoit în fiecare câte-un creion. Iar creioanele lui dau acum mărturie singure: La porţile împărăteşti/ Făcliile au dat pe rod,/ Ies feţele bisericeşti,/ În calea Marelui Prohod,/ Cernite ies, cu Sfântul Aer,/ Cei doi mesteceni de la poartă/ Se dau în lături, deodată. Poemul este românit magistral, Marin Sorescu joacă perfect cadrilul legat la mâini şi la picioare al traducerii: Procesiune-acum coboară,/ Face ocolu-ntregii curţi,/ Din stradă iz de primăvară/ Aduce-n văzul celor mulţi,/ Aer cu gust ca de prescure,/ Asfixierea de pădure.// Împarte martie zăpadă/ Schilozilor, lângă pridvor,/ De parcă cineva din ladă/ Cu daruri – astăzi tuturor/ Şi-a dat, c-o inimă iubeaţă,/ Şi cel din urmă cap de aţă.

Copacii au un motiv major în a fi primii la Prohod. Tradiţia le trimite mereu vânturi să le-amintească de primii oameni care au căzut prin lemn. Ei nu-nţeleg cum marele strămoş şi-a lăsat roadele la îndemâna unor aşa copii. Să şi le fi ridicat, să şi le fi ascuns în vârf! Aşa n-ar mai fi trebuit nici Domnul să moară, şi nici n-ar mai fi dat obol lemnul pentru Cruce. Acum se uită prin ferestrele bisericii să vadă ce fac oamenii: Glasul durerii până-n zori./ Se plânge chiar pe săturate,/ Şi înăuntru mai răzbate/ Sub felinar, rostit subţire,/ Apostoli şi Psaltiri citire. Pădurea se extinde în biserică prin străni, icoane, tâmplă. Toată făptura construieşte pe tăcute marele bocet, cerşind Domnului Învierea. O va răscumpăra din nou, pentru a câta oară. O va curăţa din nou, ca pe un grajd fără ferestre.

Poemul lui Pasternak este scris în zig-zag-ul vieţii şi se termină optimist: Făptura toată s-o trezi/ La zvonul surd al primăverii./ Abia se-nseninează şi/ Învinsă moartea poate fi/ Doar prin efortul învierii. Poetul nu aduce primăvara cu forţa, o lasă de la sine. Ca bucuria, care nu se explică medical. Bucuria Învierii, atunci când în lume a plouat cu îngeri-fotoni.

Octavian Dărmănescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s