Michel Collot

Poet întâi de toate, Michel Collot, care are la activ nu mai puţin de patru volume – Ieşirea din uitare (Le Cormier, 1997), Haosmos (Belin, 1997), Siguranţa neclintită (La lettre volée, 2002) şi Din carne şi aer (La lettre volée, 2008), pare că a ajuns în critica literară şi în cercetarea moderninăţii poetice pe calea poeziei.

Numai citind şi scriind poezie a ajuns să reflecteze asupra unor teme esenţiale în ceea ce priveşte poezia modernă – „orizontul”, „peisajul”, „emoţia” sau chiar „corpul” cărora le-a dedicat opere de calitate devenite repede de referinţă în domeniu.

Profesor de literatură franceză la Paris III, Noua Sorbonă, domnia sa conduce în această Universitate şi Centrul de Cercetare „Scriiturile modernităţii” asociat CNRS-ului.
http://pretexte.club.fr/revue/entretiens/discussions-thematiques_poesie/discussions/michel-collot.htm

(traducere în limba română de Gabriela Mocănaşu)

Întâlnire cu Michel Collot

Revista „Pretext” – Publicaţi eseuri teoretice de mai bine de 10 ani, dar descoperim abia acum poezia dumneavoastră, o poezie a cărei calitate lasă repede să se ghicească faptul că scrieţi de mult timp. Ce v-a determinat să amânaţi momentul publicării şi de ce aţi lăsat să treacă aşa de mult timp?

Michel Collot: În istoria mea personală scrierea de poeme a precedat preocupările pentru critică şi reflexie teoretică. Aceasta s-a întâmplat în primul rând pentru a putea să-mi explic ceea ce simţeam atunci când citeam sau scriam poezie: această experienţă îmi deschidea un orizont, contrar a ceea ce susţinea poetica anilor 70 care insista pe ideea textului închis şi a intranzitivităţii limbajului poetic. M-am gândit că este momentul să elaborez şi să promovez o alternativă teoretică centrată pe ideea orizontului. A fost o misiune dificilă, laborioasă care a determinat trecerea în plan secund a activităţii creatoare din care s-a născut.  Acestui termen ce a presupus o îndelungată muncă i-am dedicat culegerea de texte poetice Issu de l’oubli (Ieşirea din uitare) care conţine creaţii mai vechi dintre care unele au apărut în revistă în cursul anilor 80.  Vroiam să scot de sub uitare aceste texte care au hrănit eseurile teoretice şi critice şi să ilustrez practic concepţia despre poezie pe care am apărat-o şi care era din acel moment susceptibilă de a fi mai bine primită. A fost de asemenea o modalitate de a reveni asupra poeziei, de a-i lăsa liberă iniţiativa, de a mă apleca mai mult asupra a ceea ce poezia are să-mi spună, de a-i reda spontaneitatea care rămâne întotdeauna imprevizibilă, exuberantă în prizele discursului critic sau teoretic, de a-i oferi ocazia să se înnoiască.  De aceea am reluat o activitate poetică mult mai susţinută care a făcut loc poemelor din Chaosmos (Haosmos) care sunt mult mai recente şi foarte diferite în maniera de abordare a scrisului poetic.
Revista „Pretext”: Issu de l’oubli îmbrăţişează o formă versificată, iar Chaosmos pe cea a poemului în proză. Practicaţi simultan aceste două formule? Cum se întâmplă la dumneavoastră alegerea formei?

Michel Collot: Să recurg la proză se impune în cazul meu, fără să ştiu bine de ce. Dacă privesc retrospectiv, întrezăresc câteva motivaţii pentru această schimbare de manieră. Poemele din Issu de l’oubli erau majoritatea foarte eliptice, legate de minunate dar trecătoare epifanii; vroiam să creez spaţiu unei dezvoltări fără a renunţa la condensarea care defineşte poemul: să depăşesc instantaneul, să elaborez o construcţie mai complexă, deşi fragmentară. Proza îmi permitea de altfel să abordez o mai mare paletă de teme şi tonuri, de a mă apropia de experienţa concretă, mult mai cotidiană şi, de asemenea, unică: să evoc mult mai precis anumite locuri şi momente ale existenţei mele. Mi s-a înfăţişat ca necesară pentru a surprinde dezordinea din viaţa şi din lumea noastră. Dar pentru a face din acest haos un cosmos, această proză tinde a fi poem şi îşi aminteşte adesea de vers: rigorile ritmului, apelul la sonorităţi joacă aici un rol foarte important. Anumite texte din Chaosmos se apropie chiar destul de mult de versificarea tradiţională din volumul Issu de l’oubli al cărui vers este foarte întrerupt, uneori chiar fărâmiţat. Proza din Chaosmos poate sfârşi cu amplificarea şi generalizarea versului, în timp ce Issu de l’oubli se preocupa de reducerea lui. Şi aceasta se întâmplă pentru a demonstra că, de la o formă la alta, graniţele sunt permeabile favorizând tranziţii şi schimbări. Astăzi este moda prozării şi a prozaizării versului: eu am mai degrabă tendinţa de a poetiza proza. Important este să dai cuvântului un ritm: de a-i da un accent sensibil, protejând totuşi tăcerile. Şi această întreprindere nu are aceleaşi mijloace în versuri şi în proză; îmi place mult să trec de la una la alta. Lucrez acum la o carte de versuri destul de diferite de cele din Issu de l’oubli. Dar de fiecare dată intenţia unui sens şi viziunea unei lumi sunt cele care caută să prindă consistenţă de-a lungul unei forme specifice: aceasta se impune la mine, nu mai sunt eu cel care alege.
Revista „Pretext”:  În volumul Materia-emoţie aţi demonstrat cum emoţia în paroxismul său poate duce la „confuzia dintre subiect şi obiect”. Pe când în Haosmos  poetul devine descriptor. Cum vedeţi relaţia dintre descriere şi emoţie, dintre obiectivitate şi lirism?

Michel Collot: Termenul de descriere mă deranjează puţin deoarece este legat în conştiinţa literară de idealul naturalist de reproducere integrală şi obiectivă a unei realităţi exterioare subiectului. Termenul de „a evoca” mai degrabă îmi convine pentru că el face să se audă componenta subiectivă a oricărei apropieri poetice de real, de asemenea evidenţiază rolul ce revine imaginaţiei şi vocii întrucât ele fac vizibilă poezia. Atunci când mă îndrept spre un obiect sau spre un loc o fac mai puţin pentru a-l restitui prin el însuşi, ci mai degrabă pentru a evoca întâlnirea cu el, circumstanţele întâlnite în momentul dat, impresiile şi emoţiile pe care le trăieşte, orizontul pe care mi-l deschide. Dacă descriu efectiv câteva aspecte ale sale, o fac pentru a încerca să dau formă unui afect, şi doar pe acele care mi se par a fi caracteristice, capabile să exprime şi să incite. Atunci când scriu „Curaj orgolios, prin geam deodată ne inundă lumina” este pentru a încerca să fixez impresia de verticalitate, de transparenţă şi de luminozitate care m-a stăpânit într-o zi intrând în Galeria Vittorio Emanuele la Milano. La ieşirea din metrou şi din Piaţa Domului, pe atunci în plină construcţie, mă descoperisem

într-un microcosmos urban a cărui armonie m-a transpus dintr-odată într-o stare neaşteptată de încântare în faţa căreia nu aveam vreun argument. Această ciudată emoţie era intim legată de fizionomia locurilor, de atmosferă, de configurare, de arhitectură şi chiar de materialele din care era construită (piaţa). Doar descriind toate acestea puteam să le simt rezonanţa interioară. Descrierea poate fi lirică – aşa cum este la Zolà, de pildă.
Revista „Pretext”:   Într-o oarecare măsură Materia-emoţie poate părea o tentativă de a depăşi disputa dintre literalitate şi neo-lirism. Credeţi că aceasta este o falsă dezbatere şi cum vă situaţi raportându-vă la aceste două curente?

Michel Collot: Scriitura poetică angajează un subiect, o lume şi un limbaj care interacţionează în alchimia verbului. Orice practică sau teorie care privilegiază unul dintre termenii acestei relaţii complexe excluzându-i pe ceilalţi riscă să sărăcească poezia, să o priveze de una dintre dimensiunile ei constitutive. Literalismul tinde să disocieze travaliul asupra limbii ca expresie a sinelui şi ca experienţă în lume. Neo-lirismul a avut meritul de a-i fi redat subiectului un loc al lui, excesiv uneori mai ales în ceea ce priveşte tendinţa de a inunda poemul cu confesiuni autobiografice sau cu efuziuni sentimentale. Detractorii

neo-lirismului au avut teren prielnic pentru a-i reproşa subiectivismul şi idealismul în numele unui obiectivism şi materialism lingvistic. Această dispută îmi pare să conducă spre separări sterile, moştenite din tradiţia noastră poetică şi filosofică, între subiect şi obiect, literă şi sens, materie şi spirit. Experienţa poetică ne invită, dimpotrivă, să depăşim aceste fragmentări artificiale. Ceea ce propun în Materia-emoţie este de a redefini lirismul nu ca expresie a unui sentiment interior, ci creaţie a unei noi emoţii care nu prinde contur decât prin materia lumii şi a cuvintelor. Mă înscriu astfel în prelungirea eforturilor făcute pe parcursul unui întreg secol pentru a promova „lirismul obiectiv” (J. Romains), un „lirism al realităţii” (Reverdy), sau ul „lirism al materiei” (Marinetti, dar şi Ponge). Cel mai important, dar şi cel mai dificil de gândit şi de aşezat între coperţile unei lucrări este tocmai această alianţă a termenilor în aparenţă antinomici. Munca asupra literei, de exemplu,  nu se opune lirismului. În tentativa mea de a exprima ceea ce am simţit în Galeria Vittorio Emanuele am înţeles repede că rezonanţele acestui spaţiu erau inseparabile nu doar prin topografia lui, ci mai ales prin toponimie. Mai ales cuvântul „galeria” mi-a atras atenţia, perfectă anagramă a lui „allegria”. L-am luat deci ca titlu şi am lucrat totodată asupra referentului şi asupra semnificanţilor. Aceasta înseamnă să las să rezoneze în mine şi în text aceste sonorităţi prin care am putut

să-mi exprim bucuria şi să-i dau cuvântului o nouă rezonanţă: aceea a cuvintelor din poemul meu.

Reviata „Pretext”: În Chaosmos faceţi apel la concret şi, denunţând denaturarea peisajului, încercaţi să reanimaţi conotaţia. Trebuie să se vadă aici o neîncredere privind abstractizarea, atât în pictură, cât şi în poezie?

Michel Collot: Punând accent pe materialul verbal sau pictural, o întreagă tendinţă a artei şi literaturii moderne ajunge, în mod paradoxal, să concedieze materialitatea lumii în favoarea unei abstractizări care îşi arată astăzi limitele. Este adevărat totuşi că emanciparea vis-à-vis de constrângerile mimesisului a permis nu numai să fie descoperite resursele materiei înseşi, dar şi de a exprima aspecte ale lumii şi ale eu-lui care scapă reprezentării: există o abstractizare lirică şi un peisagism abstract, de exemplu, care spune ochilor mei despre om şi lume mai mult decât arta clasică a peisajului sau a portretului şi care este inaccesibilă conştiinţei şi cunoaşterii. Pictorii pe care îi evoc în ultima secţiune din Chaosmos sunt pentru majoritatea combatanţilor cumva abstracţi, şi tocmai datorită interesului important pe care îl acordă materiei pictura lor ei evocă puternic pentru mine un aspect sau altul al lumii: mă fac să trăiesc o aventură, atât  fizică cât şi spirituală,  încât am îndrăznit să formulez în legătură cu picturile lor aceste câteva proze. Dar când cercetarea formală se continuă la nesfârşit pentru ea însăşi riscă să piardă din vedere scopul şi să devină un simplu joc. Această metodă se supralicitează – în minimalism, sofisticare sau derizoriu – pe măsură ce semnificaţia se diminuează din ce în ce până în punctul în care devine o pură autoreferenţialitate: „acesta este un poem” sau „aceasta este o operă de artă”. Mi se pare că golindu-se astfel de orice conţinut, limbajul, plastic sau verbal, se sărăceşte pe sine însuşi. Marile inovaţii formaliste sunt însoţite de o nouă viziune asupra lumii. Cu siguranţă, această viziune nu ar şti astăzi să se traducă printr-o revenire pur şi simplu la figuraţie, în sensul obişnuit al termenului. Ea trebuie să înfrunte examenul unei defiguraţii, care priveşte de asemenea subiectul însuşi, mai puţin susceptibil de a afirma o identitate decât de a interoga o intimă alteritate. Dar să nu uităm că orice figură ţâşneşte dintr-un fond care simultan îl mobilizează şi-l deprimă.  Aşa se întâmplă şi cu peisajul care este închipuit mult prea adesea ca o imagine a lumii înţelepte şi stabile; însă experienţa peisajului, aşa cum o înţeleg eu,  şi aşa cum o analizează filosofi precum Erwin Straus sau Henri Maldiney, comportă un fel de vertij şi de deposedare faţă de infinitatea universului. Şi dacă am insistat mult pe orizont, este pentru că acesta rezumă ambiguitatea oricărui peisaj: delimitează un ansamblu vizibil şi organizat, dar marchează de asemenea pragul unui spaţiu invizibil şi insesizabil. A lega poemul de un orizont înseamnă a căuta de a restabili cu lumea o legătură care nu ar putea fi mimetică deoarece include distanţa care le separă. Aceasta înseamnă să fii mult în apropierea inaccesibilului.

Revista „Pretext”: „Când vom şti să  menajăm, în noi şi în jurul nostru, spaţiul necesar pentru a-l primi pe celălalt, şi străin? Să primim în vieţile noastre vidul, fără a ne grăbi să-l umplem?” vă întrebaţi în Chaosmos. Îl prezentaţi de asemenea pe celălalt ca şi cum ar deschide orizontul. Aceasta vrea să însemne că atribuiţi poetului un rol etic?

Michel Collot: Refuzul unui limbaj autosuficient, pliat pe sine însuşi, dorinţa de a aşeza poemul pe un orizont care îl debordează răspund preocupării de a nu rămâne prizonierul unei logici de identitate, de a te deschide în faţa alterităţii.  Este un gest „poetic”, pentru a folosi expresia lui Michel Deguy, în dublul sens al cuvântului ethos: manieră de a locui în lume şi de a trăi împreună. Poeţii nu au avut decât o mare tendinţă de a-şi cultiva unicitatea,  până în punctul de a se închide într-un idiom, într-un „idios cosmos”. Îndepărtarea este astfel aşezată între experimentarea poetică şi o literatură de masă care creează publicului o imagine convenabilă şi de complezenţă. Trebuie cultivate limba şi experienţa comune, pentru a le transforma, dacă nu vrem să le lăsăm pradă unei deculturalizări masive.  Nu este vorba aici despre faptul că poetul va livra publicului un mesaj sau o lecţie de morală. Este vorba despre faptul de a spune ceva în maniera sa personală şi de a da de înţeles, întrucât poezia este purtătoarea unei arte de a trăi. Logicii cumulative care precede din ce în ce mai mult depozitarea şi circulaţia informaţiilor, poezia îi opune, de exemplu, spaţiile albe, contururile albe, tăcerile sale, care protejează un spaţiu potenţial în care altcineva va putea găsi loc să-şi desfăşoare libertatea de a citi. Într-o societate care tinde să izoleze indivizii şi într-o lume care exacerbează agresiv diferenţele sau trăsăturile caracteristice asimilându-le, poezia restaurează sensul relaţiei. Metafora ne învaţă că un cuvânt îşi doreşte să spună un lucru şi să semnifice un altul, totodată diferit şi asemănător. Peisajul oferă o vedere de ansamblu care pune în relaţie apropierea şi depărtarea, cerul şi pământul, omul şi natura: un punct de vedere personal asupra unei lumi comune. Lăsând să joace libere diferenţele pe fondul unei referenţialităţi împărţite, poezia propune un mod de a comunica  bazat pe un schimb între individualităţi, şi nu pe ignorarea acestora. Eficienţa expresiei creează condiţiile unui corect raport cu celălalt.

Propos recueillis par Chantal Colomb. Michel Collot a répondu à cet entretien par écrit.

(Opinii culese de Chantal Colomb. Michel Collot a răspuns în scris acestui interviu)