Ionuţ Ţene: „Reflecţii critice. Pentru o istorie a istoriei“

Din nou, o stafie străbate Europa. O teoremă sofisticată, plină de renunţare si hazard se construieşte în abstracţiuni savante, de către politicieni şi filosofi la modă. Era considerată atotştiutoare, piatra filosofală a Noii Ere, chiar dacă subtil, cameleonic, îi este refuzată evidenta necesitaţii. Este copilul avortat af evoluţionismului şi sociologiei sfârşitului de secol XX. Societatea civila ideologizată a devenit raţiunea absolută, calmă, hegeliană a noii istorii.

Încă de la mijlocul secolului al XX-lea, din traumele acestui timp, a izvorât o nouă eschatologie atee a istoriei. Filosofi ai istoriei ca şi Karl Popper, cu „Mizeria istoricismului“ sau Isaiah Berlin, cu „Necesitatea istoriei“ refuză telosul în interpretarea istoriei.

Istoria devine o întâmplare rece, materială, secetă de interiorizare. În anul 1989 ia naştere chiar „Sfârşitul istoriei“, inventat de Francis Fukuyama.

Orice ideologie, dezbatere adevărată, interiorizare sau frământare dispare cu victoria societăţii civile ca ideologie.

Viziunea optimistă asupra istoriei s-a plămădit în anii de dizidentă a unor intelectuali izolaţi de regimul comunist, ca Adam Michnik sau Vaclav Havel. Ateismul şi eludarea soluţiei creştine de către aceştia a inversat negativ rolul individului în istorie. Havel, în „Power of the Powerless“, afirma: „Există o enclavă de indivizi – relativ independenţi, care îmbogăţesc, insistent, treptat şi fără să atragă atenţia împrejurimile –relativ independente…“. Această exagerare a autonomiei omului în istorie duce la sinucidere.

Libertatea creştină implică dăruire şi respect faţă de exigenţele ce le presupune calea spre Mântuire. „Orilibertatea, în ultima analiză, nu poate fi decât necesitatea de a face voia lui Dumnezeu…“ (Alexandru Mironescu).

Libertatea „noului evoluţionism“ a unui Michnik, Havel, Tismărieanu sau Patapievici -în exacerbarea individualităţii şi a omului economic – reprezintă o docmă a căderii. „Autonomia, sinuciderea este faţa satanică a libertăţii.“ (Alexandru Mironescu).

Insistenţa, azi, a intelectualităţii oficiale de a interzice timpul istonc creştin, exigenţa, trăirea întru Mântuire, introducând scheme şi reţete despre o nouă împărăţie pe pământ: societatea civilă – constituie o construcţie ideologică cu secrete rădăcini marxiste. Utopia sfârşitului istoriei şi a unei societăţi perfecte – post partum – ne duce cu gândul la nelinişti străvechi, interiorizate şi refuzate de Dumnezeu.

Exilarea Domnului, a inefabilului din evenimentul istoric, de către anumiţi istorici cu pretenţii ştiinţifice a transformat istoria în scrisul pierderii identităţii umane.

Istoria nu este un circ al întâmplării, ci trăirea omului întru Mântuire. E o dramă, a tăgăduirii substanţei – Adevărul Hristos – de către forţe iraţionale, autonomiste şi anarhiste. Sarcina adevărată a istoricului luminează inefabilul revelaţiei existenţei absolute a umanităţii.

Când raţiunea, în vremea lui Descartes, a devenit însemnul lui omnibuz dubitandum, iar toată viaţa noastră înţeleasă în clare et dictinct pasul spre cădere era aproape iremediabil. Pe linia lui Cain s-a ajuns la istoria evoluţionistă, tragică şi defavorizatoare.

Omul generaţiei haveliene (o metaforă din Noua Istorie) nu are rădâcini, e o ciupercă pe un trunchi străin, singur şi plictisit de moarte, o năzuinţă a sinuciderii, prin materie. Pentru’el istoria nu mai are busolă, devine otravă pentru trupul omenirii, sufletul ei.

Azi, minţi translucide ucid spiritul, propun „schema fără schemă“ ca o reţetă a izbăvirii şi îndumnezeirii omului, întunecată şi Caină încercare.

Sper ca tinerii istorici să revizuiască Noua istorie, să refuze păcatul şi să se reîntoarcă la dimensiunea umană, creştină, a istoriei. Inefabilul ei să ma’gnetizeze cititorii întru iubirea adevăratei Istorii – Eternitatea.

II

Nelinişti valpurgiene transced existenţa umană, la sfârşit de mileniu. Inima istoriei accelerează ritmul trăirii şi sensul omenescului. Istorici senini si aşa zişi raţionali se încăpăţânează să întunece pozitiv timpul fiinţei noastre.

Pentru aceştia timpul est un mecanism de ceasornic, o mutare abstractă de la un loc la altul, o rotaţie veşnică şi sfâşietoare într-un gol material, neînsufleţit (fără spirit). Istoria este considerată o durată, pe care istoricul rece şi imparţial o tranşează în traiectorii fixe ce se înfundă undeva în negura lipsei documentului sau în originea animală a speciei umane. Evoluţioniştii şi cei care propun cu perfidie „schema fără schemă“ a existenţei, ne construiesc un om în devenirea lui, calculat ca un omuleţ din ceasornicele medievale.

Tragându-şi sevele din umaniştii Renaşterii şi din preiluminism, istoria duratei are iluştri întemeietori. De exemplu, pentru Machiavelli: „Dumnezeu nu vrea să facă totul pentru ca să nu ne ia nouă libertatea acţiunii şi partea de glorie care ni se cuvine.“ (Principele).

Renaşterea a dus în prim-plan îndumnezeirea Raţiunii, un fel de calculator înainte de computerul de azi: „Raţiunea nu este, în acest înţeles, decât calcularea, adică adunarea şi scăderea numerelor generale convenite pentru a marca şi a însemna gândurile noastre.“ (Th. Hobbes-Leviathan). Contradicţia spiritului renascentisto-iluminist se evidenţiază în problema dreptului natural al omului. Aceşti savanţi gândesc omul ca un animal care se află într-o permanenţă de felul „bellum omnium contra omnes“ sau în „…această natură mizerabilă, în care natura singură îl aşează pe om“. Pentru umaniştii acelei epoci regulatorul acestui haos ar fi atotputernicia Raţiunii, producând astfel confuzia între societate şi lumea naturală, materialistă si animalică. Ne punem, azi, întrebarea firească şi puţin banală. Dacă omul este un animal care se coordonează după instincte primitive, cum poate avea el Raţiune?

Din nefericire, istoricii şi-au luat ca far călăuzitor iluminiştii stării şi dreptului natural „…justiţia este voinţa constantă de a da fiecăruia ce-i al său“ (Th. Hobbes-Leviathan). Ce este al omului, animalitatea?

Eludându-se contradicţia dintre starea şi dreptul natural, istoricii moderni, pozitivişti, modernişti, structurali, adepţii „schemei fără schemă“ au inclus istoria în durata mecanică şi necontrolabilă.

Fiecare om, odată cu viaţa lui, trăieşte istoria cu timpul său. Istoria este destin trăit. Ea se trăieşte cu durere, nelinişte şi bucurie. Nu este o strălucire străina, ci însăşi întru Dumnezeu. „Dumnezeu i-a îngăduit omului să dobândească cunoaşterea pe care nu o posedă, după ce mai întâi fusese un cheag de sânge şi o bucată de carne.“ (Ibn. Haldun, Istoria Universală).

Măsurarea adevăratului timp istoric după periodicitatea legilor şi fenomenelor naturii este improprie cu sensul omului. Natura este străină de suflet, ea este moartă şi semnificativă. Omul îşi trăieşte unicitatea sa sufletească, el are sens şi destin. Timpul său înfloreşte spre nemurire inefabil şi este revelaţia Creatorului: „…omul care nu este produs decât pentru nemărginire“ (Blaise Pascal, Cugetări).

Istoria este sensibilitatea inimii. Pentru a o înţelege trebuie să avem logică, dar şi empatia inimii.

Istoria reprezintă o succesiune a viselor umane întru Mântuire, o căutare a inefabilului.

Nu orice popor poate avea dimensiunea sufletească a adevăratului timp istonc. „Este un lucru de care nimeni nu se poate îndoi şi care răsare din toată istoria dacilor: râvna religioasă a fost, de când lumea, caracterul precumpănitor al firii lor.“ (Strabon). Simion Mehedinţi, în „Creştinismul românesc“, a surprins ideal legătura dintre primatul sufletesc al dacilor şi Evanghelia creştină ca o constituţie a românilor „Legea a însemnat, lege, neam şi credinţă de-a lungul istoriei“. Pentru Simion Mehedinţi teologia politică este mersul firesc al societăţii româneşti.

Timpul istoric în libertatea căutării si drumul istoriei umane este Eternitatea creştină, trăită şi relevată. Din „cădere“ s-a născut neliniştea duratei istorice, obiect mecanic ce seacă umanitatea.

Istoria o trăim tragic, într-o tensiune crepusculară de tăgăduire a timpului de către durată. Dar undeva, sigur, noi ştim că lumina veghează răspândirea negurii.

III

„Sclavi ai materiei “ parafrazând un gânditor modern, oamenii din ziua de azi „fără nici o legătură sau ţintă condamnaţi să se rătăcească în multiplicitate, până la disoluţia finală“ preferă crepuscularul înşelător al Judecăţii de Apoi, fără judecată. Topit în gelatina moale a hazardului, omul material transpiră istoria la fel ca hrana şi reproducerea. Individualismul şi piaţa devin coordonate ale eschatologiei istoriei.

Hazardul în istorie se constituie în iluzia izbăvitoare a tinerei generaţii de istorici. O nouă moda străbate Universitatea. Karl Popper, cu a sa „mizerie a istoricismulul“ reprezintă un idol al defulaţilor îndumnezeiţi. Azi, după ce ani şi arii s-au îndobitocit cu legislaţia deterministă, în care omul devenea un Golem al unui ghetou mecanicist, iar istoria o împărăţie pe pământ, refuzaţii Domnului ne dau o nouă reţetă a vindecării omului în istorie.

O societate, în care statul minimal aproape dispare, se autoreglează aparent prin hazardul unor minorităţi fixe. Istoria nu mai este a unui ansamblu, a comunităţii, ci una a multiplicităţii în care componentele ei, din ce în ce mai fragmentate joacă (acesta e cuvântul la modă) în sensul (fals) al întâmplării. Structura acestui şubred eşafodaj stă, să ne uităm, pe dreptul natural: „peştii mici sunt determinaţi, în chip firesc, să înoate, iar cei mari să-i mănânce pe cei mic!“, la fel, „fiecare individ are dreptul cel mai desăvârşit la tot ce stă în puterea lui.” (Baruch Spinoza).

Evolutionismul a construit baza determinismului şi hazardismului în istorie. Cele doiiă curente îşi trag seva în acea cunoaştere barocă a lui Dumnezeu care „constă numai în speculaţie si raţiunea pură“. (Baruch Spinoza, Tratat teologic-politic).

Omul modern I-a trădat pe Dumnezeu. Istoricii noştri au deviat istoria, care este cale întru Mântuire – civitas caelestis. Din nefericire: „în loc să se înalte către adevăr, omul modern pretinde să coboare adevărul la nivelul lui“ (Rene Guenon).

Hazardismul nu este nici soluţie, nici scop în istorie, este doar o copie fidelă a noii mântuiri.

Fiecare etapă istorică adaugă o împlinire la succesiunea de vise a omenirii.

Parafrazându-I pe Heidegger putem spune, cu smerenie, că istoria constituie, existenţial, starea de deschidere a Dasein-ului către Dumnezeu.

Ionuţ Ţene

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s