Ion Pachia Tatomirescu: „Claudine Bertrand decorticând paradoxurile fiinţei”

Cea mai importantă / puternică şi autentică voce lirică, din 1981 încoace, în spaţiul spiritual francofon, este a poetei Claudine Bertrand (n. 4 iulie 1948, Montréal-Canada), licenţiată a Facultăţii de Litere de la Universitatea din Montréal-Quebec, creatoarea unei opere poetice impresionante, a cărei corolă se alcătuieşte din volumele: Idol rătăcitor (1983), Ultima femeie (1991), O mână contra delirului (1995), Căutătoarea de imagini (1995), Liturghia trupului (1998), Căderea zilei (1999), Bărbat de linişte (2000), Temniţa (2001), Ce nu pot grăi cuvintele (2001), Poeme în floare (2001), Grădina vertijurilor (2002), La cerul deschis (2002), Căderea vocalelor (2005), Pietre sălbatice (2005) etc., întemeietoarea / fondatoarea revistei de cultură, Arcade (din 1981 şi până în 2005), finalistă a Marelui Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie (pentru volumul de versuri, O mână împotriva delirului, în 1996), finalistă a Marelui Premiu al Consiliului Artelor Comunităţii Orăşeneşti a Montrealului (în 1996, cu ocazia celei de-a 15-a aniversări a revistei Arcade), deţinătoarea Premiului Femme de Mérite (în 1997, la secţiunea Artă şi cultură), a Medaliei de Aur pentru merite culturale, decernată de către Renaissance Française (în 1997), a Premiului Uniunii Scriitorilor din Canada (secţiunea Poezie, pentru volumele de versuri Amantă de interior şi Sfântul munte, în 1997), a Premiului Tristan Tzara (pentru volumul de poeme, Corpul din ţeastă, în 2001), a Premiului Internaţional Saint-Denys-Garneau (în 2002) etc. Din 2006, Claudine Bertrand fondează şi conduce Mouvances („Dependenţe” / „Orbite”), o nouă revistă de artă / literatură, «ce ia formă Cyber-Terestră pentru a face să nuntească Primăvara Poeţilor», o revistă virtuală cu un foarte interesant articol-program, de unde spicuim: sacra «misiune de a rezista fenomenului de anemiere a literaturii, de a produce o breşă în câmpia ruginită a imaginarului»; «în faţa cvasi-absenţei scriitorilor în mass-media şi reculului literaturii în profitul unei culturi de divertisment adesea redusă la telerealitatea banalizantă, să afirme / impună o utilă expresie modernă, electronică, universală, pentru a reda scriitorilor locul le li se cuvine; Mouvances („Dependenţe”) defineşte un spaţiu pe Internet spre a asigura o prezenţă continuă şi suverană ecriturii creatoare; Mouvances („Dependenţe”): o arie de intervenţie pentru rezistenţa la utilitaristul discurs şi, astfel, să se opună poncifelor / şabloanelor, gestionarilor oportunişti ai culturii prea adesea întoarsă la coeficientu-i cel mai elementar, al rentabilităţii; Mouvances („Dependenţe”) – pentru a rezista dictatelor propagandiştilor unei culturi alimentare şi nivelatoare…» (www. Mouvances. ca, nr. 1 – 2 / 2006).

    Noutatea poeziei publicate de Claudine Bertrand constă în arta de a intra / ieşi din paradox spre a surprinde „fisura” / „fanta” dintre jumătăţile fiinţei lirice, fiinţă ce pare anterioară Androginului, ca să se re-elanseze în „holo-poem”, prin extraordinara capacitate a descoperirii / alegerii şi rostuirii liremelor în spaţiile inefabile ale Logosului, pentru ca la „momentul-eclat” al textului, să rotească labirintul vocalelor şi „să rostească” simbolul, ori (mai rar) starea  absolutei libertăţi a Eului, a acelui Eu fără corsete, un Eu „decorticat”, fără blindajul „normelor”, întrucât, în ultimă instanţă şi mai la vale de „limbajul” corpurilor, epidermelor, suprafeţelor, «cel ce iubeşte n-are decât o dorinţă: / să violeze regulile eului» (infra), în anotimpul de hibernare a neuronilor de aur, sau de argint. Claudine Bertrand înaintează printre principiile unei noi estetici, veridica estetică a paradoxismului, însă nu ajunge la Necuvânt (Non-Logos / Non-Verbe), poate, pentru că nu se iveşte dinspre reacţiile moderniste la „stalinismul cultural” („reşedinţa”, mai mult ca sigur, a Fant-Omului, a Omului-Fantă – cf. Nichita Stănescu, 11 elegii, 1966), ca reprezentanţii generaţiei dacoromâne / valahe Stănescu-Sorescu, ci pentru că vine dinspre Tristan Tzara (cf. Cl. Bertrand, Sur Tristan Tzara – în Caietele / Les Cahiers / Note Books Tristan Tzara, vol. III – IV / no. 5 – 12, 2005, p. 122 sq.), luând atitudine / distanţă faţă de «anemierea literaturii» şi faţă de „câmpia ruginită a imaginarului” (cf. Mouvances, articolul-program), ceea ce reverberează (în „capitalismul sălbatic” şi-n „democraţia junglei”), de fapt, un alt soi de şabloane / anchiloze, înrudite cu cele de tip proletcultist. Claudine Bertrand descoperă „polidimensionalitatea” limbii / limbajului – «Limbă-criminal / care zgâlţâie certitudinile // Limbaj gol de cuvinte / Limbă-crucificatoare / Limbă-dâre-de-cerneală / Limbă-pe-hârtie…») -, desigur, şi dintre limitele tragice ale existenţialismului sartrean, cu pentrusinele şi însinele; nu descoperă Omul-Fantă înzestrat cu Necuvânt (Non-Logos / Non-Verb) ca Nichita Stănescu, ci Claudine Bertrand descoperă rudele Omului-Fantă, ce se cheamă L’Ailleurs en soi („Altundeviţii însinelui”): «Femeie-potop / tu frămânţi / pământul-mumă / în ritmul corpului tău // … // Dumnezeu într-acelaşi corp / suflă armele-i // … // Cum nu-ţi crapă ochii // Ca să vezi ceea ce nimeni nu vede // Corp înţestuit / corp vertical // … // Cine-ţi locuieşte ochii – / zice amantul negru» – în Caietele / Les Cahiers / Note Books Tristan Tzara, vol. III – IV / no. 5 – 12, 2005, p. 276; şi, respectiv, în vol. V – VI / nr. 13 – 20, 2006, p. 97). 

    Ion PACHIA-TATOMIRESCU