Ioan Cârssia: „Un promontoriu al poeziei relevat de Jean-Paul Mestas în oceanul cosmic”

Recenta antologie a lui Jean-Paul Mestas, Popoare şi poeme (Povos e Poemas / Peuples et Poèmes*) se constituie într-o luminoasă „izobară” a lirismului planetar din secolul al XX-lea – deoarece majoritatea poeţilor aleşi din cele o sută de ţări sunt născuţi între anii 1901 şi 1970, aşadar trei generaţii relevându-se – graţie marelui poet francez, antologator şi tâlmăcitor din franceză în portugheză – în acest „ultim” promontoriu liric din oceanul cosmic şi, totodată, din „priveliştea” Fiinţei / Logosului. Exceptând Antarctida (deoarece limba pinguinilor nu se bucură de circuitul planetar al limbii englezilor şi distinşii „chelneri” de la polul sud încă nu ştiu să folosească pixurile şi hârtia infinitei zăpezi întru poezie, mulţumindu-se doar să aplaude din aripioare în faţa viscolelor, ori la vreun concert dat de sloiuri, de gheţari), desigur, toate celelalte continente sunt bine reprezentate: Africa (Léopold Sédar Senghor – din Senegal, Flavien Ranaivo – din Madagascar, Mohamed Echiki – din Maroc, Ahmed Rassim şi Jeanne Arcache – din Egipt ş. a. / etc.), America (André Roy – din Canada, Kary Brooks – din Statele Unite, Maria Vargas – din Mexic, Oscar Florez Tamara – din Columbia, Lourdes Sarmento şi Alice Spindola – din Brazilia, Danilo Sanchez Lihon şi Esther Castañeda – din Peru, Jorge Eduardo Clemente – din Argentina ş. a. / etc.), Asia (Miyuki Endo şi Mokuo Nagayama – din Japonia, Tu Ching-Yi şi Liu Zhan-Qiu – din China, Goon Fatt Chee – din Malaezia, Willow Macky – din Noua Zeelandă, Acep Zamzan Noor – din Indonezia, Pradeep S. Rana – din Nepal, Krishna Srivinas – din India, Forough Farrokhzad – din Iran, Cahid Kulebi – din Turcia ş. a. / etc.), Australia (Joy Beaudette Cripps şi Geoffrey C. Parsons) şi Europa (Evgheni Evtuşenko – din Rusia, Rodica Drăghincescu, Manolita Dragomir-Filimonescu, Dan Ion Nasta şi Ion Pachia Tatomirescu – din România, Günter Ulmann – din Germania, Edith Södergran – din Suedia, Stella Browning – din Anglia, Jean-Louis Bernard, Henri Bernier, Dominique Charpy – din Franţa, Matilde Albert Robatto şi Nemesio Sanchez – din Spania, Maria Azenha, Miguel Barbosa, Amedeo Valente Rodrigues, Candido da Velha – din Portugalia ş. a. / etc.). După cum suntem încredinţaţi de Jean-Paul Mestas în cuvântul înainte, Desafiando o desespero dos séculos… / Défiant le désespoir des siècles… (Bănuind disperarea secolelor…) «poezia participă activ la resurgenţa sursei de Lumină şi de Înţelegere, pentru care o antologie (un florilegiu) vine mai curând să schiţeze – fără a priori – o traiectorie bănuind disperarea veacurilor. De pe un asemenea promontoriu, unii vor evalua: fie faptul de-a remarca peisaje care nu-şi disimulează contrastele; fie de-a auzi voci care nu dezarmează emoţia; fie de-a garanta cuvinte şi culori care nu trădează frumuseţea şi nici nu eludează realul. De aici ajunge-vor în portul memoriei balafongii, melopeile, piroagele Africii; de aici antinomiile, bătăile de inimă şi turbulenţele Americilor; de aici brumele / ceţurile, hoinărelile / migraţiile, suspinele Asiei; de aici efuziunile, flăcările, pauzele Europei; de aici contratimpii, nostalgiile, vigorile Oceaniei. Şi se poate imagina de-aici că destinul garantează un asemenea compendiu. O sută de popoare, două sute de poeme, prin care se conturează / configurează, fără îndoială, această spirală desenată, asociind într-un acelaşi zbor timp, oameni, infatigabila speranţă». Avându-se în vedere prezentările făcute poeţilor români, îndeosebi, cea făcută lui Ion Pachia Tatomirescu, născut în 1947 (unde se evidenţiază că «anul naşterii sale este bogat în talente care tensionează similare orizonturi şi luminiscenţe: Dumitru M. Ion, Dinu Flămând, Ioana Ieronim, Ion Mircea, Adrian Popescu şi Dan Verona; profilul lui Ion Pachia Tatomirescu se distinge printr-o mai bogată investigaţie a curcubeului vieţii»), Jean-Paul Mestas (n. 15 noiembrie 1925), poetul şi totodată profesorul de istoria poeziei româneşti de la Sorbona (Universitatea Paris IV), indiscutabil, se dovedeşte un profund cunoscător al realităţilor / reliefurilor noastre lirice de „ultimă generaţie”. Pentru relevarea admirabilei fidelităţi a tâlmăcirilor lui Jean-Paul Mestas – din română / franceză în portugheză, reproducem mai jos Balada sufletului între aripi de Ion Pachia Tatomirescu (o poemă din 7 iunie 1977, publicată mai întâi în volumul Zoria, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, p. 77, şi în antologia Povos e Poemas / Peuples et Poèmes, la paginile 510 şi 511):

Balada sufletului între aripi

Pe-o creangă de-alun,
sufletul îmi pun;
pe-o creangă de os,
sufletul îmi cos;
pe-o creangă de brad,
sufletul îmi ard;
pe-o creangă de pin,
caut în destin.
Pe-o creangă de apă,
sufletul îmi scapă
şi-alerg după el
tras printr-un inel
până ilumină
fructul din grădină,
curcubeu-n umăr,
soarele-ntr-un număr,
timpul ce se coace
printre dobitoace,
clipa-n altă clipă,
aripă-n aripă,
corul într-un nor,
zborul într-alt zbor,
soboru-n sobor,
vina-n altă vină:
lumină, lumină …!

Ballade de l’âme entre les ailes

Sur une branche de noisetier,
je pose mon âme;
sur une branche en os,
je couds mon âme;
sur une branche de sapin,
je fouille dans le destin …
Sur une branche d’eau,
mon âme m’échappe
et je cours après elle
attiré par un anneau
jusqu’à illuminer
le fruit dans le jardin,
l’Arc-en-Ciel dans l’épaule,
le Soleil dans un nombre,
le temps qui mûrit
parmi les sots,
l’instant dans un autre instant,
l’aile dans l’aile,
le chœur dans un nuage,
l’envol dans un autre envol,
l’assemblée dans le synode,
la Faute dans une autre Faute:
Lumière, Lumière… !

Balada da alma

Sobre um ramo de aveleira
ponho a minha
alma
sobre um ramo em osso
coso a minha
alma
sobre um ramo de abeto
vasculho no destino…
Sobre um ramo de água
minha alma foge
e corro atrás dela
atraido por um anel
até iluminar
o fruto no jardim
o Arco-Iris no ombro
o Sol número
o tempo que amadurece
entre os idiotas
o instante num outro instante
asas em asas
o coro numa nuvem
o voo num outro voo
a assembleia no sinodo
a Falta numa outra Falta:
Luz, Luz…!

De o „aureolă” similară se bucură şi poemul Manolitei Dragomir-Filimonescu:
Un colţ de bucurie

Cuvântul îmi străpunge
Gura gata invadată
De puteri misterioase
Şi strig către nebunia
Unui întreg Pământ incendiat
Şi-mi spintec lumina
Temătoare şi nehotărâtă
Care nu reflectă decât cioburile
Unei Lumi copleşite

Bucuria îşi face grădină
În orice colţ al
Universului şi nu apreciez
Şansele fiecărui om care
Poate să-şi ascundă
Inima rămânând mai sensibil
Şi mai degrabă deschis
Unei calamităţi mereu
Posibile.

Un coin de bonheur

C’est la parole qui perce
Ma Bouche envahie
De pouvoirs mystérieux
Et je crie vers la folie
De toute une Terre incendiée
Et je tranche ma lumière
Peureuse et indécise qui
Ne reflète que le débris
D’un Monde comblé.

La joie se fait jardin
Dans n’importe quel coin
De l’Univers et je n’apprécie pas
Les Chances de chaque homme qui peut
Se cacher le coeur demeurant
Plus sensible et plutôt ouvert
A une calamité toujours
Possible.

Un cantinho de felicidade

E a palavra que atravessa
A minha Boca toda invadida
De poderes misteriosos
E grito para a loucura
De toda una Terra incendiada
E corto a minha luz
Medrosa e indecisa que
Nao reflecte senao os cacos
Dum Mundo entulhado

A alegria faz-se jardim
Nao importa em que canto
Do Universo e nao aprecio
As possibilidades de cada homen que pode
Esconder o coraçao ficando
Mais Sensivel e mais aberto
A uma calamidade sempre
Possivel.
_________
* Jean Paul Mestas, Povos e Poemas / Peuples et Poèmes, Lisboa, Universitária Editora, 2003, 630 pagini (233 x 167).