Doina Drăguţ – Denis de Rougemont „Partea diavolului“

Editura FUNDAŢIA ANASTASIA (seria occidentală), 1994, (traducere de Mircea Ivănescu după originalul din limba franceză: Denis de Rougemont – „La Part du Diable”, Édition Gallimard, 1982)

Un tânăr autor primeşte, în decembrie 1941, sugestia lui Jacques Maritain (1882-1973) de a scrie o carte despre… diavol. Dialogul avea loc în America, la New York, unde filosoful francez se stabilise din 1993 şi unde convivul său de 35 de ani fusese nevoit să se exileze. „Provocarea” lui Jacques Maritain nu era întâmplătoare, ci se adresa unui intelectual care, debutând la 23 de ani cu Les méfaites de l’lnslruction publique, publicase câteva cărţi remarcabile: Le Paysan du Danube (1932); Politique de la Personne (1934); Penser avec les mains (1936); Journal d’un intellectuel en chômage (1937); Journal d’Allemagne (1938) şi se consacrase cu L’Amour et l’Occident (1939).

Sugestia a prins rădăcini, din moment ce, peste numai două luni, cel ce avea s-o materializeze scria în jurnalul său: „La ora şapte am început să scriu. E ora zece şi am în faţa mea Introducerea şi trei capitole terminate. Mi-e foame, mi-e frig, sunt fericit şi alerg să mănânc ceva de 50 de cenţi la cafeneaua din colţ” (18 febr. 1942). El cunoaşte o adevărată febră a scrisului: „sunt prizonierul cărţii mele” (22 febr. 1942), uitând şi de timp, şi de sine: „Am lucrat toată noaptea şi pe mine emoţia mă face să adorm… Nu pot să ascult Bach fără să-mi fie ruşine că scriu” (26 febr. 1942). Se izolează nu în mod deliberat, ci pentru că altfel nu poate: „Constat că de patruzeci şi opt de ore nu am mai spus un cuvânt nimănui (…) Lucru nocturn. Dorm puţin dimineaţa sau după-amiaza” (1 martie 1942). Contagiat de scris, autorul începe să jubileze relativ repede: „Am dat la dactilografiat primele cincizeci de pagini” (7 martie 1942). „Însănătoşirea” (în sensul dat de Blaga: „o boală-nvinsă-i orice carte, frate I”) se presimte: „Fericirea de a scrie şi de a mă simţi liber noaptea şi ziua” (20 martie 1942). „Febra” încetează la 25 martie 1942: „Am scris finis la ora şase dimineaţa (…) Idee bizară: dacă am terminat atât de repede cartea aceasta, a fost pentru că am încercat s-o iau repede”. Cartea se numeşte La Part du diable, a fost aşternută pe hârtie, într-o primă variantă (1942) în numai cinci săptămâni, iar autorul ei este Denis de Rougemont (1906-1985). O astfel de performanţă nu este, desigur, la îndemâna oricui, dacă luăm în considerare şi ecoul extraordinar pe care l-a avut în epocă şi după aceea. Surprinzător este că ea nu este nici prima şi nici ultima din cariera gânditorului elveţian (s-a născut lângă Neuchâtel, dintr-o familie de cărturari şi demnitari strămutaţi din Franche-Compté prin secolul al XIV-lea).

Partea diavolului este o recidivă: Iubirea şi Occidentul fusese, la rându-i, scrisă, tot într-o primă variantă, în patru luni (conform celor scrise de autor, la 21 iunie 1938, în Cuvântul înainte la prima ediţie). Tradusă imediat în engleză (1939), Iubirea şi Occidentul s-a dovedit un best-seller, din moment ce, şi peste ani, a stârnit entuziasmul unui mare scriitor şi editor, ca T.S. Eliot, care i-o retipăreşte, în 1956, într-o variantă revăzută. Prin urmare, miza lui Jacques Maritain pe Denis de Rougemont nu era deloc neîntemeiată.

Revenind la Iubirea şi Occidentul, ea a cunoscut ediţia „definitivă” în 1972 (cea care a fost tradusă şi în româneşte, Ed. Univers, 1987); îmbogăţită cu un „Post-scriptum provizoriu şi ştiinţific polemic” (a se remarca paradoxul formulării!), ediţia din 1972 reprezintă, pentru autor, „cartea de care nu mă voi despărţi niciodată” (apud. Virgil Cândea, Introducere la versiunea românească). Ceea ce fusese considerat, de lumea întreagă, timp de trei decenii, o capodoperă, se vădeşte a fi, pentru cel care a scris-o, o carte perfectibilă (alt paradox: capodoperă imperfectă!). Ce-i drept (cf. Virgil Cândea), Iubirea şi Occidentul a stârnit nu numai elogii, ci şi obiecţii (Michel Cazenave şi Jacques Bennet), de care Denis de Rougemont a ţinut seama, fie şi numai pentru a le dezamorsa. Priza la idei şi febrilitatea redactării nu puteau să nu fie elogiate. Saint-John Perse, autorul celebrei Anabasis (la origine: expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia) îl considera „una din personalităţile cele mai marcante, mai surprinzătoare şi mai împlinite din generaţia lui literară”. Deţinea „arta formulării” (Paul Valéry), iubea „parabola şi simbolul, căuta necontenit înţelesurile originare, exacte” (Virgil Cândea). Poseda „preocuparea de a (se) limita la esenţial” (textul din 21 iunie 1938).

Adept al lui Kierkegaard şi prieten cu Emmanuel Mounier (Introduction aux existentialismes), Denis de Rougemont studiase la Neuchâtel, Viena şi Geneva. Îşi susţinuse licenţa în Litere, cu probe la franceză, latină, germană, istorie, psihologie şi filozofie. După ce va denunţa invazia nazistă în Franţa, va fi condamnat (ca ofiţer în Statul Major al armatei elveţiene) la 15 zile de închisoare. Devenit incomod într-o ţară care era neutră, de Rougemont este trimis într-o misiune de conferenţiar în SUA, unde va fi şi lector la Universitatea franceză, în exil, şi redactor la „Vocea Americii”. Va rămâne peste Ocean şapte ani, timp în care va mai scrie: Les Personnes du drame (1944), Lettres sur la Bombe atomique (1946), Journal des Deux Mondes (1947). Acestea, ca şi cărţile de după întoarcerea în Europa, vor valida, şi ele, intenţia lui Jacques Maritain. L’Europe en jeu (1948), L’Aventure Occidentale de l’homme (1957), Vingt-huit siécle d’Europe (1961), Les chances de l’Europe (1962), Lettre ouverte aux Européens (1970), L ‘avenir est notre affaire (1977) fac dovada aceleiaşi infatigabile plăceri de a scrie; o plăcere care nu l-a părăsit toată viaţa. Motivaţia acestui stil inflamant trebuie căutată în Prefaţa, deja citată, din 1938: „Am profitat pe cât posibil de lucrările recunoscute clasice şi de alte câteva (…) În lipsa unei cunoaşteri atotcuprinzătoare pentru a cărei dobândire ţi-ar trebui mai multe vieţi, m-am mulţumit să caut ici şi colo confirmări convenabile unor păreri pur intuitive”. Handicapul documentaţiei incomplete (nu şi insuficiente) poate fi transformat în atu de spiritul riguros speculativ. Cartea este epifania spiritului creator, singura oglindă în care se reflectă acesta.

Numindu-şi lucrarea cu o formulă dragă autorilor medievali târzii (pentru care ceea ce nu se pretindea doct nu era luat în seamă; toţi – teologi, filosofi, astrologi, chiromanţi etc. – au scris „tratate”, iar nu… eseuri), Denis de Rougemont arată şi de ce „acest mic tratat” (166 pagini) nu-şi propune să epuizeze problema existenţei diavolului: cartea nu a fost scrisă pentru a înspăimânta o lume şi aşa agresată de tot felul de angoase, ci pentru a descrie „lucrarea diavolului în vremea prezentului nostru, în faţa noastră şi prin noi, ca fiind Marele Trucaj”. Partea diavolului este „o încercare de a tălmăci anumite neajunsuri ale vremii noastre, raportându-le la acţiunea singurei fiinţe care se bucură de faptul că ele există”.

Cartea lui de Rougemont are, într-adevăr, o structură de tratat (fie el şi în rezumat): 5 secţiuni şi 66 de capitole (teme), fiecăruia revenindu-i, în medie, 2,5 pagini; cum, însă, nu toate temele sunt egale în importanţă, unele fiind simple enunţuri, dizertaţia merge de la câteva rânduri până la câteva pagini.

Pentru de Rougemont, diavolul este „Marele Scamator”, „Marele Iluzionist”, iar scena pe care se produce este Istoria (Lumea), Viaţa (Morala). Gânditorul helvet înregistrează două mari scamatorii, sub semnul cărora ar trăi omenirea de vreo sută şi cincizeci de ani încoace. Prima scamatorie o „decupează” dintr-un text al lui Baudelaire, şi el preocupat de prezenţa şi formele de manifestare a maleficului: „Cea mai frumoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există”. Într-un spaţiu raţionalist prin excelenţă, cum este Occidentul, după atâtea şi atâtea descoperiri ştiinţifice care au îndepărtat în bună parte obscurantismul, într-o lume care a decretat că „Dumnezeu a murit” (deci, nu mai avem de ce să ne temem de Diavol, pentru că el a existat atâta timp cât a existat Dumnezeu), într-un astfel de univers antropocentric, în care individul este propriul său stăpân, tocmai pe o astfel de scenă se produce prima scamatorie. Numai că Marele Duşman n-a murit, ci numai s-a deghizat; el nu mai cere deschis sufletul, ci încrederea, satisfăcând pentru aceasta, nişte vanităţi: aur, mărire, amor; el oferă, pentru a o elimina, pentru fiecare îndoială – o certitudine; plăteşte cu monezi intens poleite, dar calpe; şi-ţi cere să nu te fereşti de ispite, ci să le dai curs din moment ce eşti propriul tău stăpân! Înger căzut, Diavolul este „prinţul acestei lumi” fiindcă trăieşte printre oameni şi în oameni, iar nu în înaltul cerului. Egolatria, afirmă în subsidiar de Rougemont, este boala prin care Diavolul cucereşte lumea; o boală pe care nu numai că nu vrea să o vindece, ba chiar o întreţine… diabolic.

Împinsă până la paroxism într-o fiinţă în al cărei întreg neam a fost contaminat, egolatria aceasta duce la cea de-a doua scamatorie. Iat-o formulată de Denis de Rougemont însuşi: „Şi astfel, cu începere din 1933, diavolul ne-a făcut să credem că el era pur şi simplu dl. Adolf Hitler, şi uneori altcineva”. Atrocităţile hitlerismului au făcut ca führerul să fie numit Antihrist, adică o încarnare a Satanei. Diavolul în cămaşă brună a fost un fenomen de masă; un delir torţionar colectiv. Identificându-l pe Hitler cu Satana, lumea a răsuflat uşurată în 1945, când el s-a sinucis. Nu e deloc aşa, fiindcă asemenea specimene au mai fost şi, probabil, vor mai fi. Întrebarea pe care o avansează de Rougemont (şi pe care şi-o poate pune orice om normal) este: cui i se datorează apariţia şi ascensiunea lui pe scara istoriei? Unei formidabile voinţe proprii de a conduce, sau (şi) unei dulci inconştiente a contemporanilor? În absenţa unui răspuns raţionalist, de Rougemont conchide că şi aici „şi-a băgat dracul coada”. Cum că Diavolul este „director de inconştienţă”. De unde, apelul la luciditate şi realism, chiar dacă trebuie admisă, ab initio, inepuizabila putere de metamorfozare a celui care întrupează Spiritul Răului; şi chiar dacă momentul separării apelor de uscat, al binelui de rău, al erorii de adevăr este aleatoriu şi, prin asta, greu de perceput, fiindcă nu există o regulă; dar, oare, există cu adevărat o regulă în acest domeniu? Se pare că nu, continuă de Rougement, din moment ce diavolul proliferează şi în sistemele cu adevărat democratice (fiindcă, în paranteză fie spus, toate se pretind şi se declară democratice). „Adversarul este totdeauna în noi înşine” (p. 69). Dacă e aşa, atunci cu toţii suntem vinovaţi de existenţa Diavolului. Unele credinţe religioase chiar afirmă o culpabilitate colectivă, nu numai locală, naţională ori continentală, ci planetară. Neamul omenesc, se spune, este un neam de vinovaţi, fie şi numai prin prisma păcatului originar; păcat care se află, totuşi, la originea cunoaşterii umane. „Libertatea înseamnă dreptul de a nu asculta” (p. 78) şi, deci, de a te opune. Libertatea, mai observă tot la modul paradoxal de Rougemont, este, în acelaşi timp, un risc; dar nu unul oarecare, ci unul care „trebuie asumat cu fiecare clipă” (p. 79). Altfel, micii demoni – substituţi ai Marelui Scamator – îşi fac de cap: cei ai poliţiei, siguranţei, neînsemnătăţii, popularităţii. De aici, un alt paradox: democraţia „nu este, ca şi sănătatea, decât o utopie” (p. 91), iar ceea ce este îndeobşte considerat opusul ei – totalitarismul – nu este, în fond, altceva, decât „forma de jos a democraţiei”. Prin gura unuia sau altuia, care alternează difuzarea ştirilor reale cu cele false, Diavolul e asemuit coloanei a V-a a lui Hitler. În plus, mai avertizează de Rougemont, cel care descoperă şi dezvăluie ascunzătoarea Diavolului riscă să devină el însuşi ascunzătoare: exact ca în celebrele tratate medievale despre exorcizări: diavolul din posedat trece în cel care l-a alungat de acolo; dacă nu în corp, atunci în fotoliul său.

DOINA DRĂGUŢ