Doina Drăguţ – „Bătrânul şi marea“: Ernest Hemingway

Se năştea, acum 100 şi ceva de ani, în Statele Unite, un copil care avea să devină un atlet al cuvântului: Ernest Hemingway. N-a avut parte de o copilărie liniştită; dovadă şi faptul că a fost combatant în primul război mondial; ecoul experienţei de atunci fiind romanul „Adio, arme!“. Era, de fapt, congener cu iluştrii Camil Petrescu, Perpessicius, Călinescu (aceştia ştiau de Hem’, şi, uneori, au scris despre el).
Aventuros din fire, Hem’ vine, în calitate de corespondent de război, în Europa; avea în jur de 20 de ani. În competiţie cu alţii, viitori mari romancieri americani (precum Scott Fitzgerald, John Dospassos, William Faulkner etc), Hem’ se impune prin tenacitate; avea, de altfel, şi dimensiunile unui boxer; a şi practicat, de fapt, acest sport. Năzuia să-i bată, la modul propriu, cu pumnii, pe marii săi contemporani de care am amintit. Nu s-a întâmplat aşa. Mult-mai-talentatul Scott Fitzgerald (după cum consideră exegeţii de peste Ocean) a avut fericirea (sau nefericirea?) de a o cunoaşte pe Zelda şi de a face pasiune pentru ea; o pasiune damnată. Hem’ s-a însurat, şi el, a făcut copii, a divorţat, s-a însurat din nou şi chiar a treia oară. A fost, peste ani, din nou, în Europa, în Spania războiului civil. După război şi-a luat o vilă în Cuba (era pe atunci colonie spaniolă; avea el, ce avea, Hem’, cu los gitanos). Acolo, în Cuba, avea obiceiul ca, dimineaţa, să găsească la piciorul scării de etaj, lângă maşina de scris, în care se afla o coală albă ce avea să fie scrisă, un pahar americănesc cu wisky. Hem’ se conforma, scriindu-şi pagina pe ziua aceea, bându-şi wisky-ul, mâncând, după care, cu statura lui impunătoare, îşi punea pălăria de soare pe cap, îşi lua puşca de vânătoare, şi se aventura în culturile de trestie de zahăr, convins că va împuşca un leu. N-a împuşcat nici un leu. În timpul acesta el lucra mental la cărţile ce urmau să apară. A şi fost încununat cu premiul Nobel pentru literatură în anul 1954.
„Adio, arme!“, „A avea, sau a nu avea“, „Zăpezile de pe Kilimanjaro“, „Bătrânul şi marea“ sunt tot atâtea repere ale unui destin de excepţie. Scriind „Bătrânul şi marea“, Marele Hem’ se identifica, şi el, cu Învingătorul Învins: pentru că, în ce constă captura imensului peşte? Este, aceasta, o meditaţie asupra condiţiei umane şi asupra condiţiei literaturii. Puterea şi Gloria sunt efemere. Bătrânul din cartea lui Hem’ este un alter ego al lui Hemingway. Marele scriitor american ar fi putut spune, ca şi Flaubert: „Madame Bovary c’est moi“, „Bătrânul sunt eu“.
O carte fermecătoare este, nu se putea altfel, „La Fiesta“ – tradusă în româneşte sub numele „Sărbătoare de neuitat“; o carte în care fostul hamal, fostul matelot, fostul gazetar de război şi, în primul rând, marele Hem’ dă mărturie despre ceea ce se întâmpla în lumea Parisului dintre cele două războaie mondiale. Admiraţie, nostalgie. Gânduri bune despre cei care credea că au talent. Nimic despre femei la modul pasional. O carte de invidiat.

Marele Hem’ repausa în 1961; avea 62 de ani. Dusese o existenţă tumultuoasă. Dăduse, de fapt, ceea ce avea de dat: mari romane, publicistică, nuvele remarcabile şi … pumni (prin bistrourile pariziene sau americane).
După modelul anglo-saxon, irlandez etc. (sau scoţian?) scriitorii şi artiştii interbelici de peste Ocean îşi prescurtau numele sau prenumele; nimeni nu-i spunea lui Scott Fitzgerald altfel decât Scott; Hem, ori Hemingway au aceeaşi identitate: aceea de clasic la literaturii universale.

Doina DRĂGUŢ