Corneliu Florea: „Totemuri”

PRIMUL TOTEM

Kennedy Street este undeva în Down Town, perpendiculară pe Portage Avenue, care este cea mai lungă arteră a oraşului Winnipeg şi nu are copaci de-a lungul ei, cum sugerează numele de avenue, ci numai magazine şi birouri cu reclame cât încap. În schimb, Kenneedy Street, ce se termină în Assiniboine River, este străjuită de copaci înalţi, mai ales în apropierea râului, unde, de fapt, devine latura largului şi plăcutului parc din jurul clădirii Guvernului provincial. Parcul te atrage prin frumuseţea lui naturală îngrijită la superlativ din banii contribuabililor, nu a guvernanţilor din clădire.

*

În spatele clădirii guvernamentale, în cel mai dosnic colţ posibil, mascat de nişte brazi înalţi, se află un totem. Este primul totem, pe care l-am vazut. Semnificaţia şi valoarea lui nu le cunoşteam, iar locul marginal în care era plasat îl înfăţişa oarecum ca o curiozitate artizanală de cedru, interesantă de fotografiat şi de trimis poza în Europa, la cunoştinţe, ce se vor mira şi atât! Am făcut şi noi poze „cu totemurile“.

Nu am înţeles prea mare lucru din totem atunci, în primăvara anului 1982, dar ne-a plăcut, era armonios sculptat, simetric pe axa verticală, purtând mesajele vieţii şi misterele mitologiei indigenilor. Nu ştiam despre totemuri mai mult decât ştiam despre Brâncuşi, când dădeam admiterea la Medicină, în 1957, iar acum aveam la fel de puţin timp de iniţiere în semnificaţiile totemurilor. Privindu-l – ceva, de care nu puteam să ne dăm seama – am făcut în mintea mea o punte de legătură între Coloana infinită a lui Brâncuşi, din România, şi acest totem de cedru a indigenilor nordului nord-american, aflat în apropierea noii noastre locuinţe, de pe Kennedy Street, din Winnipeg, capitala unei provincii canadiene din preerie.

***

În acel an istoric pentru veşnica pomenita Declaraţie a Drepturilor Omului, navigatorii europeni au vazut pentru prima dată şi au descris mai apoi totemurile indigenilor de pe coasta pacifică a continentului nord-american cuprinsă între paralele 40 şi 60. Aici, între cele două paralele, între crestele Munţilor Stâncoşi şi ocean, există un spaţiu când îngustat când mai larg, mai simplu ca relief în sud şi mai dantelat, cu cât urcăm la nord, cu nenumărate insuliţe şi fiorduri, de o incomparabilă frumuseţe, acoperit de păduri de cedru viguroase de atâta ploaie pacifică şi climă blândă. Pe această fâşie bogată în frumos şi resurse de trai, omul a venit în urmă cu vreo douăzeci şi cinci de mii de ani, după estimările antropologilor, ajungând în secolul Declaraţiei Drepturilor Omului la triburi bine stabilite şi cunoscute, precum Yurook, Chinook, Nootka, Haida, Tlingit, ce trăiau din pescuit, atât în ocean cât mai ales pe numeroasele râuri repezite pe care urcau somonii să-şi depună icrele.

Omul alb, ori mai corect spus din toate punctele de vedere faţa palidă, a sosit peste indigenii de pe coasta nordică, undeva deasupra râului Fresie, deci pe coasta canadiană şi alaskană de azi, în anul 1741. Primii au fost ruşii, despre care ştim că i-au îngrozit prin atrocităţi pe indigeni. (Oare, există undeva în lume un loc sau cineva care să nu fi fost îngrozit de „eliberatorii“ ruşi, dacă au avut parte de o asemenea nefericită întâlnire?! Nu cred, ca să nu reamintesc cât de nefericită este România de vecinătatea cu ei). Cei care au sosit după ruşi (spaniolii, englezii, francezii) se pot considera următorii „descoperitori“, dar cu buzele umflate, pentru că ruşii înfipseseră steagul cu vulturul bicefal la Sitka, capitala noii posesiuni ruseşti.

Privind cele mai vechi totemuri păstrate, realizezi că au fost cioplite cu unelte din metal, pe care indigenii le-au obţinut numai după ce corăbierii europeni au început să treacă pe aici în căutarea aurului. Negăsind aur pe toate plajele şi în toate râuleţele, cum îşi imaginau în visele lor de îmbogăţire, sau când, după zile şi zile de navigaţie în necunoscutul nordic, vedeau în depărtare pământ, se mulţumeau şi cu blănurile, cu minunatele blănuri de vidră, atât de preţuite în Europa acelor vremuri. Uneltele obţinute în schimbul blănurilor au adus în viaţa acestor indigeni o schimbare radicală, atât economică cât şi culturală. Au început să aibă mai mult decât le trebuia, să devină avuţi, iar avuţia, al cărei rost nu îl vedeu, o risipeau sau o dăruiau cu mărinimie, în cadrul unui ceremonial ancestral, numit Potlach (Dăruire), care, cu timpul, a devenit tot mai fastuos, mai bogat în daruri. Tot acum, datorită noilor arme, îşi procură hrana mai uşor şi mai repede, deci au mai mult timp, iar cei cu personalitate meditativă şi artistică încep să ridice totemuri exterioare, originale din punct de vedere artistic, sculptate şi vopsite cu măiestrie; însemne prin care, de fapt, transmiteau mesaje din şi despre viaţa lor. Spiritualitatea le era învăluită de hazardul înconjurator, de soarta vieţii comunităţii lor între spirite bune şi rele, de înflăcărarea de-a învinge ceea ce îi ameninţa şi dorinţa de a fi în armonie cu tot ce îi înconjura.

Ridicarea totemurilor a devenit o activitate culturală majoră la indigenii de aici, la fel ca literatura şi muzica la europenii acelor vremuri. Într-o sută de ani, coasta de nord-vest a Pacificului, de la vărsarea lui „Columbia River“ în ocean până la nord, în golful Alaska, s-a îmbogăţit artistic cu mii de totemuri simbolizând viaţa şi spiritualitatea, miturile şi legendele indigenilor din triburile Chinook, Makah, Nootka, Salish, Comox, Bella Voola, Haida, Tlingit, Tagish, Eyak şi multe, multe alte triburi cărora numai registrele, jurnalele şi cărţile le mai păstrează amintirea acum, la sfârşitul acestui secol nenorocit din multe puncte de vedere.

Ridicarea unui totem impunea şi reprezenta preocuparea, participarea şi sărbătaorea întregii comunităţi. Lungi dezbateri, când liniştite, când aprinse, aveau loc până ce era hotărât locul, mărimea, tipul şi mai ales reprezentarea tematicii ce trebuia a fi cioplită. Urma alegerea cedrului, ce era nu numai o treabă fizică oarecare, ci un adevărat ceremonial, având în frunte pe şeful comunităţii şi pe şamanul ei. Cioplirea şi finisarea totemului dura luni de zile, timp în care comunitatea se pregătea pentru Potlaach, sărbătoarea dăruirii, un ceremonial specific, ce avea loc în ziua ridicării totemului. Atunci, membrii comunităţii împreună cu invitaţii lor, prieteni buni sau rivali din alte triburi, se vor îmbrăca în veşminte de sărbătoare, se vor întâlni în pace şi bucurie, îşi vor face cadouri. Urmau desfăşurarea ritualurilor tradiţionale şi dansurile, ospăţul şi poveştile. Potlach (se pronunţă potlaci) vine din dialectul indigenilor Nootka şi înseamnă a dărui, a face daruri şi este un obicei imemoriabil la locuitorii de pe coasta pacifică. De multe ori, când toţi erau încăracţi de daruri încât nu le mai puteau căra, bunurile de prisos erau distruse; acele daruri erau fără valoare dacă nu puteau fi păstrate. Curios fapt, ce sensuri se pot da averii!

În perioada de apogeu a ridicării de totemuri, tematica lor devenise foarte variată. Existau totemuri de „bun venit“, ce erau de obicei foarte înalte şi puternic reliefate şi împodobite, ridicate în locuri vizibile, la intrarea în aşezarea lor, de obicei la marginea apei, lângă locul de acostare şi păstrare a canoielor. Totemurile din „faţa casei“, ce aveau cioplite ceva specific din viaţa saui istoria acelei familii, au apărut mai târziu; nu toţi îşi permiteau un astfel de totem. La triburile Haida şi Tlingit, întâlnim totemuri „memoriale“, ridicate la un an de la moartea unui şef admirat şi respectat, precum şi totemuri „povestitoare“ de legende sau felurite întâmplări locale. Toate la un loc, aceste monumente sacre reprezintă documente sociale, mitologice, istorice, întrunind mărturii exprimate într-un mod cultural original, frumos, bogat.

Majoritatea feţelor palide care au sosit pe coasta pacifică a continentului nu le-au dat prea multă atenţie, doar trecuseră oceanul, cu mare risc, pentru aur, nu pentru totemuri, alţii le-au ridiculizat şi chiar le-au profanat, dar cei care au adus cele mai mari nenorociri culturii autohtone nu au fost nici praful de puşcă, nici bolile contagioase, nici alcoolul toxic, ci misionarii.

Misionarii creştinismului împreună cu fanaticii colonialişti religioşi şi peste măsură de lacomi au fost cei care au început să-i extermine cu bestialitate pe indigeni, argumentând că sunt primitivi, sălbatici, păgâni. În realitate, acestea erau pretextele de acaparare a spaţiului locuit dintotdeauna de către Indigeni. În realitate, aceşti nenorociţi, ce se considerau creştini, erau mult mai primitivi şi sălbatici în conştiinţă decât indigenii, şi se rugau numai de teama Judecăţii de apoi, de frica iadului îşi tot spălau păcatele săptămânale prin bisericile lor, uitând ce au promis, uitând de unde au plecat.

CORNELIU FLOREA

Anunțuri