Constantin Miu: „Anti-CODUL lui Brown”

Era de aşteptat ca o carte cum e cea a lui Dan Brown – Codul lui da Vinci – (care prin dezvăluirile sale şi-a propus dacă nu să submineze, măcar sa zgâlţâie din temelii edificiul Bisericii), să atragă nu atât negarea ei, ci mai cu seamă contracararea mesajului. În acest ultim sens, aducem în discuţie cartea lui James L. Garlow şi Peter Jones, Codul spart al lui da Vinci, Editura Aqua Forte, Cluj- Napoca, 2005. Din lectura cărţii lui Brown, ştim că aceasta e structurată pe doua paliere: 1. la nivelul acţiunii, se poate vorbi de un policier, ale cărui personaje se află în căutarea ucigaşului custodelui de la Muzeul Luvru – Jacques Saunière – şi a Sf. Graal; 2. la nivelul codului, sesizăm referirile la „sacrul feminin”, care pun în penumbra „codul” instituit de Iisus Hristos.

Cartea lui J. L. Garlow şi P. James se adresează „celor care îşi pun acum întrebări în legătură cu tot ce au învăţat despre Iisus” (p. 12). De asemenea, autorii şi-au propus descifrarea „codului”, al cărui mesaj – cred cei doi condeieri – a fost diseminat de Brown   de-a lungul naraţiunii. De reţinut că şi cartea lui Garlow şi Jones e realizată pe doua niveluri: 1. discuţiile celor trei prieteni: Jen, Carrie si Evan în jurul subiectului cărţii lui Dan Brown; 2. explicarea acelor pasaje controversate din romanul Codul lui da Vinci. Dacă Jen este adepta „sacrului feminin” şi ţine cunoştinţelor un fel de prelegeri, în camera ei despre acest „subiect”, după mai multe discuţii cu Evan şi după ce va fi asistat la o prelegere a acestuia, ţinută la biserică, referitoare la Crucea pe care a fost răstignit Iisus, devenită prin sacrificiul Său punte între Dumnezeu şi oameni, ezitanta Carrie se va simţi ca oaia rătăcită de turmă: „…în acel moment, i se păru că aude pe Cineva care îi spune: “Bine ai venit acasă!”. (p. 175).

Fiecare din cele zece capitole ale Codului spart… are ca nucleu trei, patru consideraţii din romanul lui Brown, cărora Garlow şi Jones le dau turnura unor supoziţii. Bunăoară, Codul lui da Vinci – se spune „se raportează inexact la concepţiile Bisericii timpurii în ce priveşte sexualitatea.” Pornind de la ideea că prin romanul lui Brown adepţii sexului lipsit de prejudecăţi urmăresc „încuviinţarea nesperată ca oamenii să-şi poată satisface toate dorinţele, fără a-şi asuma nicio obligaţie şi fără a se mai teme că vor fi traşi la răspundere” (p. 22), autorii Codului spart… îşi explică astfel popularitatea cărţii de care ei se ocupă.
Totodată, Codul lui da Vinci acreditează ideea că dacă păgânismul a ştiut să aprecieze valoarea femeii, creştinismul s-a afirmat antifeminin. Opinia contestatarilor Codului lui Brown se bazează pe textul biblic: Vechiul şi Noul Testament au, dimpotrivă, o atitudine reverenţioasa faţă de femeie, proslăvind-o (cf. p. 46-53).

Profesorul de simbolistică religioasă, unul din protagoniştii romanului Codul lui da Vinci – Robert Langdon – acorda o deosebită atenţie şi credibilitate textelor gnostice de la Nag Hammadi, descoperite în 1945, care vorbesc doar de latura umană a lui Iisus şi trec sub tăcere divinitatea Acestuia. Langdon considera că natura divină a lui Iisus ar fi fost impusă prin Sinodul de la Niceea, când din raţiuni politice, împăratul Constantin „i-a manipulat pe anumiţi episcopi să „voteze” adevărul de credinţă al divinităţii lui Iisus.” (p. 66). În lumina adevărului istoric, Garlow şi Jones opinează: „Sinodul de la Niceea a avut loc la numai paisprezece ani după ultimele persecuţii ale creştinilor, sub împăratul Galeriu. Episcopii Bisericii nu şi-ar fi îngăduit niciodată să compromită jertfa de sânge a atâtor fraţi creştini.” (p. 68). Dacă Iisus ar fi fost un impostor şi ar fi pozat într-un ins ce-şi aroga meritul martirajului – ne întrebam noi – cum de n-a apărut timp de mai bine de 2000 de ani adevăratul Mesia, care să împlinească profeţiile Vechiului Testament? Mai mult, „Ce l-ar împinge pe un om „cumsecade” să se lase osândit? – se întreabă, la rândul lor, Garlow şi Jones. Dacă Iisus n-a crezut despre Sine că este divin, de ce nu şi-a mărturisit impostura, evitând calvarul?”         (p. 65).

Conform afirmaţiilor unui alt personaj al cărţii lui Brown – Leigh Teabing –, Biserica a urmărit să compromită reputaţia Mariei Magdalena, confecţionându-i imaginea unei prostituate, iar pretinsa căsătorie a acesteia cu Iisus ar fi fost „un fapt dovedit istoric”. Însă, Garlow şi Jones sunt de părere că niciuna din cele două ipostaze denaturate de Teabing, sub care Maria Magdalena ar fi fost „gratulată” de Biserică nu-şi are vreo mărturie istorică. (p. 84).
În primul capitol al cărţii lor, Garlow şi Jones declară sus şi tare: „credem în Sf. Graal” (p. 14), dar nu dau vreo altă lămurire. Abia în capitolul al cincilea se reia această problematică, folosindu-se mai întâi o negaţie: „…Sf. Graal nu are nimic de a face, precum ar vrea Brown să credem, nici cu Maria Magdalena, nici cu urmaşii ei.” (p. 87). Apoi, afirmaţia – fără o susţinere documentată – rămâne la nivelul unei simple speculaţii: „…acest Sf. Graal nu se reduce la o realitate biologică ori etnică (…); el reprezintă mai curând părtăşia multiculturală, globală, spirituală a tuturor păcătoşilor iertaţi (…) cei cărora li se dăruieşte iertare, prin sângele lui Iisus sunt cu adevărat Sf. Graal.” (p. 87-88).

Să apreciem onestitatea celor doi autori, când recunosc: „Cartea noastră nu caută să justifice greşelile (…) celor care, în trecut, au mânjit imaginea Bisericii.” (p. 170). De asemenea, pentru că romanul lui Dan Brown pune între paranteze conţinutul Bibliei despre dumnezeirea lui Iisus şi propune „o istorie a neîncrederii” (p. 107), prin Codul spart…, cei doi autori au dorit ca să alunge din sufletul şi cugetul cititorilor îndoiala cu privire la adevărul biblic.

Anunțuri