Const. Miu: „UN ALT Anti-COD al lui da Vinci“

Cartea lui Bart D. Ehrman, Adevăr şi ficţiune în  Codul lui da Vinci  (Editura Humanitas, Bucureşti, 2005) este o altă lucrare (cu alt prilej, am vorbit despre Codul spart al lui da Vinci, carte semnată de James L. Garlow şi Peter Jones şi apărută în limba română, la Editura Aqua Forte, din Cluj Napoca, în 2005), în care autorul abordează problemele de natură istorică legate de Iisus, Maria Magdalena, ca şi cele aflate în legătură cu evangheliile gnostice, aşa cum apar ele în romanul lui Dan Brown.

Sub aspect compoziţional, cartea pe care o discutăm acum e structurată pe două secţiuni: în prima parte, găsim referiri la rolul împăratului Constantin în creştinismul timpuriu, ca şi despre evangheliile canonice şi gnostice; în cea de-a doua parte, sunt prezentate aspecte legate de personalitatea istorică a lui Iisus şi cea a Mariei Magdalena.

Nucleul ideatic al capitolului întâi polarizează în jurul Conciliului de la Nicea. În cartea lui Dan Brown, Sir Leigh Teabing susţine că împăratul Constantin ar fi întrunit acest conciliu, cu scopul de a supune la vot presupusa natură divină a lui Iisus. Bart D. Ehrman avertizează că toate punctele de vedere ale acestui personaj sunt un melanj între adevărul istoric şi ficţiune. Spre pildă, în acest caz, unul dintre punctele conciliului aborda divinitatea lui Iisus: „Toţi membri Conciliului (…) erau deja de acord că Iisus era de esenţă divină (…) Problema pe care o dezbăteau era cum să înţeleagă natura divină a lui Iisus, având în vedere că el era de asemenea om.” (p. 38). Autorul cărţii Adevăr şi ficţiune… îşi sprijină punctul de vedere (în a-l considera pe Iisus de esenţă divină) pe epistolele Sf. Ap. Pavel, care „au apărut la douăzeci sau treizeci de ani după moartea lui Iisus (cu 230 de ani înaintea Conciliului de la Nicea) şi ele aduc nenumărate mărturii ale faptului că Pavel îl privea pe Iisus Cristos ca fiind într-un anumit sens divin.” (p. 39).

În subcapitolul  Rezolvarea tensiunii dintre natura divină şi cea umană a lui Iisus, autorul cărţii de care ne ocupăm rezumă cele două doctrine de la începutul secolului al IV-lea referitoare la esenţa lui Iisus: teoria lui Arie îl considera pe Acesta „o fiinţă divină, dar era subordonat lui Dumnezeu Tatăl, ca fiind creaţia sa dintâi…” (p. 46);  cea a lui Atanasie statuta ideea conform căreia „Cristos era divin şi uman în acelaşi timp.” (p. 46). Aceasta va deveni şi punctul de vedere al episcopilor convocaţi la Conciliul de la Nicea, în 323 d. C.

Bart D. Ehrman îşi continuă expozeul, aducând în discuţie Manuscrisele de la Marea Moartă şi documentele de la Nag Hammadi. Despre primele documente menţionate, autorul opinează că nu conţin evanghelii şi „nu pomenesc deloc Graalul” (p. 52) – aşa cum pretinde personajul din romanul lui Brown –,  iar în a doua serie de documente, „Iisus este descris ca fiind divin mai accentuat decât în Evangheliile din Noul Testament.” (p. 52).

Ehrman recunoaşte că printre peroraţiile lui Teabing sunt strecurate şi informaţii reale, ca de pildă faptul că Biserica a canonizat patru Evanghelii, interzicând folosirea celorlalte. Discutând acest aspect, autorul cărţii  Adevăr şi ficţiune… conchide: „Aceasta nu înseamnă însă că evangheliile celelalte – lăsat în afara Noului Testament – sunt mai exacte din punct de vedere istoric sau că ele descriu un Iisus mai degrabă uman, care a fost căsătorit cu Maria Magdalena” (p. 73) – cum pretinde personajul lui Dan Brown. Şi-atunci, ne întrebăm noi, de ce s-a intenţionat, prin acest personaj din romanul Codul lui da Vinci, discreditarea lui Iisus, inventându-se acest  love story?

După ce denunţă viziunea conspiratorie pe care personajul lui Brown o are asupra formării canonului Sf. Scripturi, autorul menţionează criteriile pe care o carte ar fi trebuit să le îndeplinească, spre a fi admisă în canon.

Secţiunea despre Iisus şi Maria Magdalena îşi cristalizează ideatica pornind de la o constatare despre conţinutul romanului Codul lui da Vinci: „…nu am nimic împotriva faptului că Dan Brown (…) a inventat o serie de afirmaţii despre documentele creştine vechi; problema este că el precizează că aceste afirmaţii sunt exacte din punct de vedere istoric, iar cititorii care nu ştiu nimic despre istoria creştinismului timpuriu îl vor crede pe cuvânt, fără îndoială.” (p. 126).

Cine a citit romanul lui Brown ştie că partea cea mai incitantă e legată de afirmaţia lui Leigh Teabing că Maria Magdalena – o prostituată – ar fi fost soţia lui Iisus şi că ar fi avut împreună un copil. Informaţia – pretinde personajul – s-ar afla în Evanghelia lui Filip, neinclusă în Noul Testament. Precizările lui Ehrman sunt de natură lingvistică: „…cuvântul folosit („tovarăşă” – pentru Teabing însemnând soţie – n.n.) nu este aramaic. Evanghelia după Filip este în limba coptă. Şi chiar dacă acel cuvânt folosit pentru <<tovarăş>> este un împrumut din altă limbă, din nou, aceasta nu este aramaica, ci greaca (…) cuvântul folosit împrumutat din limba greacă nu înseamnă soţie (sau <<iubită>>), ci <<tovarăş>> (folosit de obicei cu referire la prieteni…).” (p. 170-171).

Autorul cărţii Adevăr şi ficţiune… respinge argumentat istorisirea lui Teabing despre Maria Magdalena: „…nu există nimic care să sugereze că Iisus ar fi încredinţat ei misiunea bisericii sale (nici măcar Evanghelia după Maria Magdalena [o altă evanghelie gnostică, neinclusă în Noul Testament – n.n.] nu indică aceasta) (…) nu există nimic în aceste referiri (nici măcar în Luca) din care să aflăm limpede că Maria Magdalena era prostituată. Ideea a apărut la 500 de ani după ce aceste surse au fost scrise, când Papa Gregorie cel Mare a ţinut o predică în care spunea că Maria Magdalena era  chiar femeia cu reputaţie proastă, menţionată în Luca, 7: 36-50. Dar specialiştii de azi, experţi în materie de evanghelii, nu consideră această identificare ca fiind credibilă.” (p. 186-187).

O altă idee clamată în cartea lui Brown este cea referitoare la sancţionarea celibatului la evreii din vremea lui Iisus. Bart D. Ehrman o socoteşte ca făcând parte din seria ficţiunilor pretins a fi conforme adevărului istoric. Argumentele autorului sunt convingătoare: „Este vorba de grupul esenienilor, de la care provin Manuscrisele de la Marea Moartă. După consemnările vechi ale esenienilor, se pare că ei erau cu precădere celibatari (…) Mărturia o constituie sursele evreieşti din acea vreme, precum cele oferite de filosoful evreu Philo (…) Specialiştii de azi nu cred că Iisus era esenian. Dar este clar că avea o viziune apocaliptică izbitor de asemănătoare cu a lor. Prin urmare, faptul că nici el nu era căsătorit nu ne surprinde.” (p. 181). Spre a fi şi mai convingător, Ehrman îl citează pe Sf. Ap. Pavel, a cărui concepţie expusă în Epistola către Corinteni (17:8) cu privire la căsătorie este aidoma cu cea a lui Iisus.

În Epilog, Bart D. Ehrman îşi motivează scrierea acestei cărţi: „Problema este că oamenii care citesc o asemenea carte (cum e cea a lui Dan Brown – n.n.) nu dispun de mijloacele necesare pentru a separa faptele istorice de ficţiunea literară.”  (p. 217). Un asemenea demers cum e cel al lui Ehrman, dorind să combată nocivitatea premeditată, ascunsă sub haina ficţiunii, este lăudabil.

Prof. Dr. CONST. MIU