Codruţ Constantinescu: „Despre un regiment german pe Frontul de Est”

August von Kageneck este un scriitor german contemporan interesant, mai puţin cunoscut în spaţiul românesc. Născut în anul 1922 la Lieser în Rhenania într-o veche familie nobiliară, numele o şi atestă, în care tradiţia militară era dominantă, se alătură Wehrmachtului în anul 1939 alături de ceilalţi patru fraţi ai săi, din care doi vor muri in lupte. A făcut parte din regimentul 17 de cavalerie din Bamberg, transformat ulterior în regiment de blindate iar la 23 iunie 1941, la varsta de nici 19 ani, patrunde alaturi de unitatea sa in U.R.S.S. Având gradul de sublocotenent luptă în cadrul unei unităţi de automitraliere, făcând parte, alături de regimentul său, din Armata a 9-a care lupta pe Frontul Centru, avansând către Moscova. Fiind grav rănit la ochi în 1942 a fost evacuat de pe front. Restabilindu-se parţial, în ciuda unei urâte cicatrici pe care o va avea de-a lungul întregii vieţii, predă la o şcoală de război până în 1945 când este capturat  de catre americani. După război s-a mutat în Franţa, devenind corespondentul prestigioasei publicaţii vest-germane Die Welt. Căsătorindu-se cu o franţuzoaică a luat parte la procesul de reconciliere dintre cele două popoare, cel german şi cel francez. În 1948 a participat la o demonstraţie a tinerilor europeni la Strasbourg. A murit în 2004 în localitatea germana Bad Oldesloe din regiunea Lubeck, după o lungă suferinţă.

Experienţa de viaţă pe care a trăit-o de-a lungul celui de al doilea război mondial a constituit miezul tare al operei sale literare, în parte memorialisitice, în parte ficţionale dar strâns legată de războiul mondial. Din prima categorie fac parte cărţile „Locotenent de panzer. Examinarea conştiinţei” precum şi romanul la care ne vom referi in continuare, „Razboiul din Est”. Din cea de a doua categorie face parte romanul intitulat „De la Crucea de fier la spânzurătoare”în care autorul ne descrie destinul tragic al unui ofiţer german din timpul celei de a doua conflagraţii mondiale care trece printr-o transformare radicală, de la entuziasmul şi încrederea totală în înalta conducere a Statului de la începutul războiului, ranit in Africa ajunge să privească aceeaşi conducere şi în special pe Hitler cu o neincredere totală. Pierderea iluziilor il determina sa ia parte la complotul menit a-l asasina pe Hitler la 20 iulie 1944 fapt care il duce la spanzuratoare. Recunoastem partial ca von Kagenek s-a inspirat din viata colonelului von Staffenberg. În 1996 a publicat în limba franceză volumul „Unitatea Europei” în care acuza Wehrmachtul şi în special cadrele sale superioare că au ştiut şi s-au implicat în asasinarea în masă a civililor aflaţi în teritoriile ocupate. La scurt timp după apariţia cărţii sale, în Germania a fost organizată o expoziţie itinerantă având ca tematică crimele de război ale Wehrmachtului.„Disciplina, supunerea, fidelitatea, ordinea, simţul sacrificiului, perseverenţa şi chiar onoarea nu fusesera ele pervertite de regim?” se întreba von Kageneck.

Romanul „ Războiul din Est[1] reprezintă încercarea autorului de a reproduce istoria unui regiment german implicat pe Frontul de Est, regimentului 18 infanterie. Povestea unui simplu regiment diferă fundamental de istoria unui război sau a unei armate pentru că implică reproducerea multor micro-istorii menite a umaniza, in masura posibilului, teribila istorie. Alegerea acestei unităţi nu a fost întâmplătoare, în acest regiment fiind înrolat şi fratele autorului, el fiind una din nenumăratele victime ale regimentului, încă din decembrie 1941. Materia cărţii este formată din extrase din jurnalul oficial al regimentului, din fragmente ale scrisorilor trimise de militari acasă, din bucăţi memorialistice dar şi din consideraţii de ordin general asupra evoluţiei imensei încleştări care a avut loc pe Frontul de Est, fără de care cititorul neavizat ar fi avut dificultăţi în a înţelege textura cărţii.

 Remarcăm resuscitarea interesului lumii occidentale faţă de problematica celui de al doilea război mondial. Recent în Franta impozantul roman „Les Bienveillantes[2] scris de autorul american de expresie franceză Jonathan Littell a repurtat un răsunător succes iar după numai un an constatăm că publicul occidental este răsfăţat cu un volum inediat purtând semnătura lui Vassili Grossman, Carnets de guerre. De Moscou à Berlin, 1941-1945.[3]. Dacă primul volum prezintă desfăşurarea celui de al doilea razboi mondial pe Frontul de Est din perspectiva germană, notele de război ale lui Vassili Grossman arată versiunea sovietica a incredibilului măcel. Romanul lui von Kageneck, publicat anterior celor două opere deja menţionate, oferă cititorului interesat punctul de vedere german, şi putem să-l consideram superioar din punct de vedere al veridicităţii, spre deosebire de romanul lui Jonatahn Littell, pentru că autorul a fost acolo.

Cartea „Războiul din Est” prezintă foarte bine şocul suferit de armatele germane în Rusia, de la invincibilitatea asumată ca pe un dat divin la umilinţă, de la o aroganţă teribilă la furtul ghetelor şi hainelor groase ale soldaţilor ruşi căzuţi pe câmpul de luptă. Această lecţie de istorie nu ar trebui uitată şi de alte mari armate ale lumii de azi, mai ales de cea americană, atât de sigură de superioritatea ei.

Un alt aspect care ne-a impresionat a fost extraordinara iluzie a germanilor, transmisă de la Înaltul Comandament până la ultimul sublocotenent şi soldat că odată Moscova cucerită războiul urma să se sfârşească ceea ce evident că nu s-ar fi întâmplat, constatare de bun simţ căci Stalin era un dictator nemilos şi crud care ar fi făcut orice pentru a-şi păstra putere. Nu şi-ar fi dat pur şi simplu demisia precum un prim-ministru democrat. Putem analiza mult şi bine acum, post factum şi este departe de noi dorinţa de a face istorie contra-factuală însa o certitudine se  impune: războiul nu ar fi fost deloc câştigat de germani dacă Moscova sau Leningradul sau Stalingradul ar fi căzut. S-ar fi prelungit poate şi mai mult, Stalin ar fi suferit  lovituri de imagine foarte grele însa, dupa cum bine descrie şi autorul cazul lui Richard Sorge, nefiind ameninţat de o posibilă deschidere a unui al doilea front în Orientul-Îndepărtat, Stalin s-ar fi retras până când pur şi simplu germanii nu ar mai fi făcut faţa fizic imensităţilor ruseşti pentru că a acoperi un front din Nord pâna în Sudul Rusiei era o întreprindere imposibilă. Surprinzator rămâne cum au reuşit germanii să facă faţă timp de aproape 3 ani de zile (dar mai ales 3 ierni ruseşti) acelor întinderi nesfârşite şi unui torent uman şi material, care până la urmă, previzibil, a înecat gloriosul şi trufaşul Wehrmacht din 1941, şi, alături de el şi pe cei câţiva aliaţi întâmplători ai Germaniei, precum a fost România.

Oferim un simplu exemplu. Batalionul al 3-lea al Regimentului 19 a ajuns într-un modest sat rusesc din faţa Moscovei în octombrie 1941 cu 800 de oameni valizi pentru a se întoarce în acelaşi loc, două luni mai târziu cu un efectiv de doar 198 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. P.Caputo sintetiza foarte bine tragedia unei întregi generaţii: „Mai presus de orice, am învăţat ce e moartea la o vârstă la care mai firesc e să ne considerăm nemuritori.” Autorul îşi pune, justificat, întrebarea: cum au supravieţuit totuşi militarii germani acelor condiţii groaznice? În primul rând disciplina germană impusă soldaţilor încă din cazărmi de către nişte instructori care ne-ar apărea acum drept obsedaţi ai milităriei, maniaci ai disciplinei prusace dar care au format reflexe bune pentru supravieţuire. În al doilea rând, ceea ce i-a salvat pe soldaţi a fost camarderia, un sentiment pe care noi, civilii nu avem cum să-l înţelegem şi care este în principal determinat de înfruntarea comună a celei mai teribile ameninţări omeneşti: înfruntarea morţii. În al treilea rând venea „disciplina faţă de sine însuşi. Căci cel care o lua razna era pierdut. Era lăsat singur de către camarazi. Pentru că grupul nu putea funcţiona şi supravieţui decât dacă fiecare dintre membrii lui rezista. Slăbiciunea era mortală atât pentru cel care o suferea cât şi pentru toţi ceilalţi.”[4] Impresionante sunt descrierile situaţiilor limită când ofiţerii trebuiau să se ofere drept exemple, şi să se ofere morţii implicit, când viaţa subordonaţilor lor depindea pur şi simplu de o atitudine, o grimasă. Panica se putea instala foarte uşor. Prezenţa de spirit a salvat vieţi germane, luând vieţi sovietice. Evident că o relatare sovietică ar putea oferi aceeaşi ecuaţie dar răsturnată. Însă la ce sunt bune sacrificiile fără număr când „ legile războiului sunt impenetrabile precum şi cele ale strategiei. Simţul de sacrificiu devine derizoriu, omul o cantitate neglijabilă, viaţa ieftină, foarte ieftină.”[5]

Distingem toată amărăciunea militarului german simplu care a luptat în timpul celui de al doilea război mondial: ”eroismul şi sacrificiul soldaţilor vor fi înghiţite de înfrângere şi de condamnarea nazismului, totul se va întoarce împortriva poporului german. Noii generaţii li se va spune că această armată era alcătuită din criminali iar războiul pe care l-a purtat nu a fost pentru Patrie sau Ţară ci pentru Fuhrer şi scopurile sale sadice. Iar singurele monumente care vor fi ridicate vor fi doar în cinstea dezertorilor. Acum nu este erou decât cel care nu a vrut să se bată şi a schimbat tabăra.”[6] Rămâne valabilă constatarea poetului Siegfried Lassoon – „Soldaţii sunt locuitorii tărâmului cenuşiu al morţii.”

Din materia cărţii putem observa cu acurateţe şi procesul de escaladare a războiului, cum fiecare parte beligerantă a dezvoltat alte arme, şi mai puternice, şi mai eficace menite a le anihila pe cele pe care le avea inamicul şi tot aşa. Tindem să credem că germanii nu ar fi avut cum să piardă un război de maniera cum au făcut-o dacă nu ar fi avut o conducere politică dezastroasă care, până la urmă, a pus armata germană să lupte pe mai mult de doua fronturi concomitent, atât Frontul de Est (din 22 iunie 1941) sau cel de Vest (din 6 iunie 1944) dar şi alte fronturi secundare, la fel de solicitante în material uman şi militar (Iugoslavia, Africa şi Italia). Megalomania lui Hitler însă a fost scump plătită şi de poporul german.

Volumul scris de August von Kageneck merită tradus şi citit, (are doar 200 de pagini) pentru că, alături de multe alte lucrări memorialistice să păstrăm vie în memorie imaginea şi miesmele uneia dintre cele mai frământate şi sângeroase perioade din istoria contemporană mondială. Astfel de cărţi trebuiesc citite măcar pentru a ne scoate din plictisitoarea rutină zilnică. Un singur motiv? Un sublocotenent german de infanterie trimis pe Frontul de Est avea speranţa de viaţă, în medie, de numai 21 de zile. Un amanunt deloc nesemnificativ. Ştim că el făcea parte din uriaşul mecanism desemnat prin apelativul armata invadatoare dar ne întrebăm ce vină avea el personal pentru declanşarea măcelului? Cartea scrisă de von Kageneck vine să ne dovedească faptul că moartea nu-i neapărat un lucru ce se întâmplă numai celorlalţi, cum enunţă poetul francez Paul Verlaine ci dimpotrivă, ţi se poate întâmpla şi ţie.

Codruţ Constantinescu


[1] August von Kageneck “La guerre a l’Est. Historie d’un regiment allemande 1941-1944” Perrin, 2002.

[2] Jonathan Littell,,“Les Bienveillantes”, Gallimard, 2006.

[3] Texte alese şi prezentate de Antony Beevor şi Luba Vinogradova, Editura Calmann-Levy, Paris, 2007

Vezi articolul “Despre viata altfel” de Mirel Banica, Dilema Veche, nr. 175, 16 iunie 2007

[4] August von Kageneck, op.cit., pag. 101

[5] Ibidem, pag. 122.

[6] Ibidem, pag. 139