Andrei Vartic: „Rugându-ne pentru sufletul lui Alexandr Soljeniţin“

Viaţa şi opera lui Alexandr Soljeniţin a făcut ca şi munţii să fie mai mândri de verticala lor, de nesupunerea morală la mârşăviile cele mari sau mărunte ale omului. Fără el domeniul spiritual al secolului XX ar fi mucezit, s-ar fi şubrezit, ar fi degradat în ridicol. Basarabia, la rândul ei, se poate considera munte din masivul Soljeniţin, fiindcă nu a stat cu mâinile în sân nici atunci când demonii comunişti au sacrificat sute de mii de români în Gulagul sovieiticfiindcă, prin cei mai buni oameni ai săi a vorbit despre tragediile tranziţiei de la totalitarism la democraţie care l-a îngârbovit şi aici pe om, la fel ca în Rusia.

Alexandr Soljeniţin a fost spiritul înalt şi luminos al acestei lumi, devastată de războaie necruţătoare, tehnologii apocaliptice şi degradări morale. Nu a tăcut mai ales după căderea comunismului în URSS, deşi a fost aproape lipsit de dreptul de a-şi expune opiniile în ziare şi pe le televiziuni (inclusiv la cele din aşa zisa lume liberă). Puternicii vremii a avut grijă ca anume Soljeniţin să nu le vorbească oamenilor despre ce se întâmplă în Rusia şi în lume după 1991, despre degradarea fiinţei umane ca urmare a intoxicării ei cu cel mai atroce pragmatism din toată istoria. El a murit în noaptea de 3 spre 4 iulie, la 89 de ani. Aştepta resemnat moartea. Zicea că este mai bine să moară decât „să înfrunte şi la bătrâneţe comisarii deşelaţi ai corectitudinilor politice” care se fac a nu vedea şi crimele bolşevicilor, şi pe ale celor care devastează Rusia după scoaterea comuniştilor de la putere. Înainte de moarte a dat un interviu pentru un ziar german. În final jurnalistul i-a urat viaţă lungă. Soljeniţin a răspuns: „Ne nado!” („Nu trebuie!”).

A fost laureat Nobel (1970) pentru „Arhipelagul Gulag”, cea mai documentată carte despre crimele partidului comunist, dar şi despre cei care i-au adus pe comunişti la putere în fostul imperiu ţarist. Eroismul lui constă în faptul că s-a documentat şi a scris această carte în URSS, drept că după o perioadă de scoatere în vileag politic a crimelor staliniste. Fostul ofiţer „frontovic” a fost acuzat după cel de al doilea război mondial de înaltă trădare şi a cunoscut Gulagul din partea lui cea mai sumbră, a deţinutului politic. Viaţa din Gulag a fost descrisă de Soljeniţin mai întâi în nuvela „O zi din viaţa lui Ivan Dionisovici”, publicată în „Novîi mir” în 1962. Acolo a văzut întreaga lume că spiritul rus este încă foarte puternic şi că este capabil să alunge comunismul din URSS. Publicarea nuvelei lui Soljeniţin a fost, atunci, în 1962, semnalul că Rusia cea dreaptă nu a murit, că bolşevismul, oricât de necruţător şi satanic a decimat fiinţa umană, nu mai are putere să guverneze cel mai mare imperiu geografic al lumii. Deşi tot ce a scris în acei ani nu s-a mai publicat în URSS (arhiva i-a fost luată, piesele şi scenariile nu erau nici măcar acceptate pentru a fi citite), el a continuat lupta împotriva regimului comunist mai mult de unul singur. În 1967, la 16 mai, a trimis o scrisoare adresată Congresul IV al scriitorilor sovietici în care a enunţat poate cea mai fundamentală motivare a scrisului literar, adevărat manifest mesianic al literaturii ruse din a doua jumătate a secolului XX: „Literatura care nu este aer al societăţii contemporane cu ea, care nu are curajul să transmită societăţii durerea şi neliniştea ei, să o prevină la momentul potrivit despre cataclismele morale şi sociale care vin peste ea, nu merită să fie numită literatură, ci doar – cosmetică”.

De fapt, încă atunci, el avea în vedere nu atât spunerea adevărului despre trecut, ca în „Arhipelagul Gulag”, ci prevestirile sumbre pentru Rusia, dar şi pentru lumea întreagă. Atunci deja se vedea – încâlcită, criminală, arogantă, distrugătoare a tradiţiilor – epoca postcomunistă. Spirit velicoderjvnic şi pravoslavnic, Alexandr Soljeniţin înţelegea că Rusia are drumul ei specific în istorie, că anume prin Rusia creştinismul şi ortodoxia au ajuns la Oceanul Pacific, că fără modelul democraţiei de tip apusean şi a economiei de piaţă Rusia nu se poate elibera de obscurantism. Dar tot el a avut curajul să vorbească şi despre univocitatea spiritului rus (a căii ruse), şi despre prăpăstiile spiritului rus. Anume el, şi nu vreun scriitor din Europa Apuseană sau SUA, a arătat în anii din urmă şi impasul tragic al omului apusean, bântuit şi de ideea dominării întregii lumi, şi de cea a demontării fundamentului moral şi religios pe care stă. Aşa se face că în opinia lui Soljeniţin adevăratele lui cărţi, la care a muncit mulţi ani, absolut cu toată seriozitatea, sunt „Roata roşie” şi „Două sute de ani împreună”, pentru care, aceasta e făţărnicia democraţiei, a fost acuzat şi de şovinism, şi antisemitism.

Ca şi în timpul exilului din SUA, după revenirea în Rusia, Alexandr Soljeniţin s-a izolat la Troiţe-Lâcovo, sub Moscova, şi a continuat să scrie aşa cum îi dicta conştiinţa, aşa cum, de altfel, anunţase şi în vestita scrisoare de la 16 mai 1967, şi în discursul excepţional rostit când şi-a primit Premiul Nobel: „Multe poate ascunde minciuna în această lume – dar numai nu arta! Iar după ce se va împrăştia ceaţa minciunii – se va vedea cât de dezgustătoare este violenţa, şi, neputincioasă, violenţă va cădea”.

Deşi a murit în noaptea de 3 spre 4 iulie şi nu le mai poate vorbi direct maimarilor acestei lumi, influenţa lui Alexandr Soljeniţin asupra destinului fiinţei umane abia acum începe. El este muntele cel mare pe care nu-l pot atinge mârşăviile cele mari sau mărunte ale omului. Să ne rugăm în aceste zile pentru sufletul lui, ca are tot dreptul să se odihnească în pace. Şi să nu uităm, rugându-ne pentru Alexandr Soljeniţin, că la Mana, lângă Orhei, în Basarabia noastră, s-a născut Paul Goma, scriitorul român considerat Soljeniţin al României. El a scris „Ostinato”, „Din calidor”, „Arta refugii”, „Patimile după Piteşti”, dar mai ales „Săptămâna roşie” (unde a cercetat, ca şi Soljeniţin pentru Rusia, rolul evreilor comunişti în aducerea molimei roşii în România, şi, în special, în Basarabia). Scriem aceste rânduri ca nu cumva să trecem cu vederea, acum, în zilele lui, dar şi ale noastre, mai ales „Jurnalul” lui Goma, o mare epopee a lumii contemporane, a dreaptă prevestire a zilei de mâine.

ANDREI VARTIC

Anunțuri