A.I. Brumaru: „Între Nietzsche şi Cioran“

Care ar fi astăzi diferenţa în destinul celor doi gânditori, deosebirea de destin ? – iată provocarea la care, împreună cu autorul paralelei de faţă, suntem chemaţi a da socoteală. În timp ce, din cât sunt informat, în Occident steaua lui Friedrich Nietzsche a reînceput să urce – deja în detrimentul gânditorului secolului XX, Martin Heidegger (cel care, cu Cine e Zarathustra lui Nietzsche, tocmai deschidea, în 1954, calea recuperării), la noi dar şi aiurea Emil Cioran pare a coborî. Cauza, în cazul autorului Tratatului de descompunere, pare a fi numărul difamanţilor, care a crescut, dar de ce nu ar putea fi şi ursita rea românească la care Cioran însuşi s-a referit de atâtea ori ? Cuvintele privilegiate ce asigură astăzi în Apus percepţia şi reconstrucţia unui nou Nietzsche aparţin, primele, lui Heidegger (1961), celelalte lui Josef Simon (v.Noua imagine asupra lui Nietzsche, 1992): „Nietzsche nu este un gânditor pur şi simplu, ci un gânditor poet” („Dichter-Philosoph„) şi „Actualitatea lui Nietzsche se relevă într-o nouă modalitate de a-l citi„. Aceste îndemnuri, după priceperea mea, ar putea privilegia şi reconstrucţia, percepţia unui nou Cioran: profesorul de îndoieli, cum i-ar fi plăcut lui însuşi să se numească.

 Certând românismul ca tradiţionalism de prostraţie, Cioran era încredinţat că numai a apăra şi a conserva nu e destin în istorie – toate acestea: val de pământ împotriva slavismului, o încercuită şi, două mii de ani, invulnerabilă oază de latinitate când în jur au foit pustele, ridicarea sabiei pentru creştinătate, păzirea tradiţiilor romane etc. Defensiva, crede el în Schimbarea la faţă a României, nu produce o spintecare în veacuri, dâre incendiare, când culturile mici, cum e aceasta românească, se apără numai, nu rămâne după ele decât colbul în vânturile repezi de toamnă. Ar fi totuşi un remediu – e încredinţat el în stil impetuos nietzscheean – pentru întoarcerea din drumul spre neant: cultul forţei, cultul puterii; o iubire conştientă a acesteia, precizează gânditorul. Aceasta înseamnă a-ţi face degrabă inventarul şi procesul carenţelor, recunoscând că trecutul e linie moartă, făcând din profetism sursă de existenţă. Dacă o mie de ani un organism naţional în devenire nu şi-a definit un destin spiritual e semn al unei suferinţe organice, chiar dacă mileniul acesta a slujit bine organizării biologice. Forţa biologică e agresiune barbară, contur istoric primeşte doar agresiunea cu stil.

Elev, într-un fel, al lui Nae Ionescu, Emil Cioran se defineşte singur (la 1937, într-un număr din Vremea) – e un portret pe care-l zugrăveşte Profesorului, se va fi gândit aşadar că se regăseşte, şi el, în acela. Era condamnat la luciditate şi, fireşte, scriind despre Nae Ionescu, îşi scruta în oglindă, slobod de complicităţi, duhul, ursita. Ar fi avut, prin urmare, în comun cu prodiguul povăţuitor, temeritatea refugiului în negaţii şi singurătăţi. Oroarea de sistem în filosofie  ar proveni şi ea de la înaintemergător. Nae Ionescu oficia de la catedră, în Logică ori Metafizică, dezlegat însă de normele scolasticeşti, instruind (paradoxal) în relele cunoaşterii. Numai de la el, va observa Emil Cioran, puteai învăţa ce mare pierdere e cunoaşterea, a şti e a cădea într-o necontenită dramă. Prin cunoaştere te desfaci de fiinţă, spiritul (cunoştinţa, dacă vrem) fiind deopotrivă o rupere a echibrului originar, existenţa acum naufragiază. Emil Cioran se îndoia însă că Nae Ionescu (aidoma lui Nietzsche) nu crede în nimic şi i-ar fi reproşat o dată că a găsit în lume ceva în care totuşi să creadă: a ajuns astfel, prin asceze şi tăgăduire, ca el însuşi să fie mai tare în ne-credinţe. I-a obiectat, de aceea, maestrului său şi că nu a izbutit, ca metafizician, să se sustragă ispitei timpului; „participarea voioasă la păcatul de a fi” îl va fi dus, spune, vreme de zece ani în politică, în istorie (aceasta din urmă fiind făcută, după Cioran, de „plutonieri inspiraţi”). E de neînţeles, afirma Cioran, scoborârea în imanenţă a lui Nae Ionescu, asistarea imediatului şi a devenirii. Însă îi vor fi fost, oare, date şi lui ? Emil Cioran le-a reprimat fără contenire, scrisul lui în această ordine fiind o stranie ascensiune – el ştie acum şi pune în lucrare tot ceea ce dorea să regăsească la iscusitul lui mentor: consumarea căderii în timp, o cumplită aderenţă şi inaderenţă la potrivelile lumeşti.

Sunt, desigur, multe punctele în care Nae Ionescu şi Emil Cioran se despart (după cum sunt diferenţe şi între acesta şi maestrul său mai depărtat, Nietzsche), cine le parcurge opera şi le compară biografiile se va convinge de aceasta. De exemplu, Emil Cioran nu a consimţit niciodată la eroare numai din „slăbiciune pentru viaţă”. Nu a avut profesor care să-l fi pregătit pentru această superbă neîndurare, pentru că „n-a existat până acum nici un profesor de îndoieli”. Un astfel de profesor a fost totuşi Emil Cioran însuşi. Prin moartea sa, în 1995, la sfârşit de secol şi de mileniu, această funcţie va lipsi din nou – României şi Franţei, va lipsi lumii întregi.

A.I. BRUMARU