Suzanne Dracius (Martinica): „Clorofiliana Creaţie“

Lui Jean-Benoît, mieros

Nu degeaba oamenii de treabă din public (nu spun vulgum pecus) au un adevărat cult pentru casele scriitorilor. Căci scriitorul însuşi este strâns legat de ele.

Un Mecena a oferit în dar lui Strindberg un conac cu grădină, paşnic loc de odihnă, pe care mi-l închipui asemănător cu casa copilăriei mele şi cu casa mea din Franţa, ambele ascunse în apropierea unei mânăstiri, astfel încât paşnicele măicuţe îmi sunt cele mai apropiate şi liniştite vecine, ca şi cu casa mea natală din Port-de-France, casă natală de-adevăratelea, în care am văzut lumina zilei, în mâinile unei moaşe bărbăţoi, căreia îi datorez întreaga mea recunoştinţă pentru frumuseţea buricului meu: îi datorez norocul de a fi scăpat de modelul dizgraţios în formă de tirbuşon proeminent, asemănător cu un capăt de caltaboş, care urâţeşte, – vai! – burta multor compatrioţi. Cer iertare pentru acest scurt acces de învârtire în jurul buricului, dar nu pot să nu profit de această solemnă întâmplare pentru a aduce mulţumiri acelui estet bărbat-femeie, precum şi bunului doctor P-F (nu chiar atât de cumsecade de altfel, căci era sexist şi superstiţios, care trebuia să-mi fie naş, dar a renunţat văzând că m-am născut fată: cică poartă ghinion, la o primă năşire; trebuie să fii mai întâi naşul unui mic mascul, a zis în esenţă tipul, văr de al mamei). Brava cumătră şi presupusul cumătru sosiseră în grabă amândoi să mă ajute să mă nasc la domiciliu, în străfundul cartierului Terres-Sainville, pe strada care poartă numele primului senator negru, al cărui prenume înseamnă „Iubeşte pe Dumnezeu“ sau „Iubit de Dumnezeu“, după cum preferaţi şi al cărui nume de familie înseamnă „cavaler“ în engleză, a doua limbă a Caraibelor.

Să te naşti pe strada Amédée Knight la numărul 3, în mâinile unui naş demisionar din cauză de sex inadecvat, ca să nu zic blestemat!

O, negritudine triumfătoare, entuziasm al unei cifre sacre, cavalcadă creolă liberă sub semnul soarelui la zenit! Ce să visezi mai grozav, ca triptic simbolic, pentru o creatură deşirată, decât să fi maronie din naştere şi fără voinţă, viitoare creatoare fără noimă, învinsă clar în literatură şi în toate cele?

Abia venită pe lume, în acea lume nouă, cea mai nouă dintre toate, eram aşezată de facto sub semnul şi în calea vântului caraibian al metisajului şi al sălbaticei emancipări.

Ca şi insula mea eram expusă Vântului, pentru că aşa au numit-o Sous-le-Vent, şi ca în Roma antică, mult mai barbară decât se spune, unde nou născutele erau expuse pentru că nu erau băieţi (faptul e autentic: spiritele suspicioase pot căuta într-o enciclopedie la capitolul expunere; vor afla fetiţe nou născute expuse, oficial, legal şi tipic roman; atunci când pater familias refuza să le recunoască, fetele erau expuse pe o grămadă de gunoi), la răscruce de drumuri, în calea vântului nociv, al ameninţărilor pornografice, al urmărilor unei eventuale sclavii sau a feminităţii batjocorite, sub acea egidă feminină plurală, care este slăbiciunea şi puterea mea, fie că vreau ori nu, născută fată pe această insulă şi deci lăsată de natură în voia alizeelor şi austrului, destinată fie răzvrătirii, fie resemnării fără vreo altă alternativă.

Nu m-am resemnat nici odată.

Am scris, casnică nomadă, aventurieră în cuşcă.

Am hoinărit mult prin mica mea insulă natală, obligată să mă mut de colo colo, cu prilejul unui dezmăritiş şi jumătate, timp de câteva luni şi aproape simultan, nu dintr-o casă în alta, cum se procedează de obicei, ci între cinci domicilii mai mult sau mai puţin nelegitime: de sub acoperişul conjugal părăsit (pentru că devenise infernal, în dezordinea lui burgheză acoperită de binevoitori), în gălăgioasa oază din strada Bolivar, pace necurată şi explozivă, sus de tot, pe imensa terasă atică creolizată, în vârful unui bloc construit ca un vapor în plin centrul cartierului Terres-Sainville (numit odată „cartierul mizerabililor, înainte ca această parcelă mlăştinoasă să fi fost cumpărată de la jupânul Sainville şi ca din acel noroi să se nască clădirile cele mai prospere din Fort-de-France), crezându-mă liberă, mă îmbarcasem pe acea corabie, clădirea cea mai înaltă din cartier, dar pomenindu-mă hărţuită, naufragiată pe o insulă sălbatică, poluată de praf, poluată de zgomot, poluată de prezenţe nedorite, o insulă care nu era câtuşi de puţin pustie, ci de-a dreptul cacofonică, am părăsit-o până la urmă pentru hotelul Batelière, la Schoelcher… Ce eliberare! Ce simbol! Incognito, eram acolo „doamna care scrie“ într-o preţioasă linişte de celebritate locală, „văzută la televizor“, protejată cu grijă de către personalul prieten (ca şi marea Colette, ceea ce mi-a exaltat escapada, mi-a poetizat plecarea şi mi-a micşorat suferinţa), călare cu satanicul oraş Saint-Georges, în care a fost înfrânt demonul ce pretindea să mă stăpânească, până la salvatoarea reşedinţă din Haut-Didier, o fugă? Nu, mai degrabă o evadare, o ascensională şi senzaţională evadare, o elevaţie sinestezică. Oh! spirite dragi lui Baudelaire! O evoluţie în spirală. Cercul s-a închis, dar eu nu am fost închisă niciodată, eu nu am fost niciodată sclavă, eu eram în veci eliberată, pe veci scoasă din cuşcă.

Nu, nu este interzis să te mişti. Nordica Karen a salvat în mijlocul pădurilor daneze amintirea fermei ei africane, în timp ce o altă Marguerite şi-a potolit anii tinereţii nomade pe o insuliţă din America. Tot verdeaţă şi chiar militantism ecologic !… Să mergi la iarbă verde … Să scrii cum ai frământa pâinea, ca doamna în verde, la adăpostul copacilor prieteni. Nu se spune oare că pădureanca Marguerite si-a ascuns numele de familie Crayencour, prin înlocuire cu anagrama Yourcenar, văzând în litera Y simbolul unui copac ? La aproape trei secole şi jumătate după întemeierea de către Richelieu a nobilei instituţii, rezervate până atunci bărbaţilor, ei i s-a făcut suprema cinste de a fi prima femeie aleasă în Academia Franceză, academie care înainte de a-şi stabili sediul sub celebra cupolă, cutreierase şi ea destul, ţinându-şi primele şedinţe la unul dintre membrii săi, Conrart, apoi la Chancellerie şi în sfârşit la Luvru, până la Revoluţie, şi până ce Napoleon a instalat-o la Colegiul celor patru naţiuni, astăzi Institutul Franţei. Ce de peregrinări pentru aceşti Nemuritori în frac verde!

Asemănătoare unei „Petite-Plaisance“, unei modeste cocioabe din Sligo, în vestul extrem al Irlandei, înverzita Erin a adăpostit şi vacanţele lui Yeats. Acolo şi-a ţesut acel paşnic semănător de vise, paradiziacele covoare, pe care nu trebuie să păşeşti decât în vârful picioarelor. În ce-l priveşte pe celălalt mare irlandez Beckett, el s-a refugiat în verdeaţa umbroasă a viilor regiunii franceze Roussillon, culegând struguri şi scriind Aşteptându-l pe Godot… Tot din aceleaşi pământuri gălbui ale Provenţei s-a hrănit şi verva sulfuroasă a divinului marchiz de Sade în castelul său din Lacoste…

Din Filaos, deci – Bas-Didier – marea pornire a vieţii mele, da, până la creola pornită, până la această paşnică reşedinţă Clerc din vârful drumului de la Didier, pe care oamenii pe bună dreptate o ortografiază strâmb Claire, căci la urma urmei acolo am început să văd clar în viaţa mea confuză. Elevaţie. Apogeu al unui itinerar geo-sentimental. Abia acolo am răsuflat, regăsind, tutelari, alţi filaos mai frumoşi, alianţă de mândri cocotieri, descoperind acolo trandafiria splendoare a unei tufe de cârciumărese ciugulite în zori de păsările colibri, la adăpostul unui cais şi a dracenei care îmi poartă noroc, la umbra unui „copac al călătorului“, savurând capătul peregrinărilor mele, departe de agăţătoarele şi barbarele bougainvilliée din acea văgăună a Satanei de la Saint-Georges, cu sprincenele dese şi încruntate pe deasupra privirii negre pline de gânduri bănuitoare.

Acolo mi-am amenajat clandestin, săptămâni întregi, luni întregi, fără să ştie cei doi demoni de care fugeam, scăpând de stăpânirea lor, exorcizându-le puterea, un refugiu exotic şi senin, cu o frumoasă scară din lemn de „courbaril“ care ducea la un mezanin de „mahogany“ sculptat, o suavă cabană tropicală, populată cu plante şi flori. Acolo am răsuflat în sfârşit.

Abia acolo am putut să scriu fără a fi citită fără veste, în ciuda voinţei mele. Şi să scriu goală. Acolo mi-am achiziţionat, în sfârşit, prima mea casă. Acolo am cunoscut plăcerea de a putea scrie în pielea goală, fără riscul vreunui atac intempestiv. Prima mea casă, numai a mea, departe de violurile conjugale legale şi alte violenţe verbale ce ar merita un proces verbal sau un registru de casă fără formalităţi.

Chiar dacă un an mai târziu, o dragoste s-a strecurat în sfântul meu locaş, îmi luasem un an de vacanţă, departe de sabaturile matrimoniale, de distracţiile pseudo-conjugale sau de dezbaterile psihedelice, savurând ca un fel de nouă virginitate.

La urma urmei, fie ea oferită, cumpărată, închiriată sau împrumutată, schimbată prin mutări multiple ca la Colette, cu scurte contracte de închiriere Trei…Şase…Nouă, sau ca la Baudelaire, care s-a născut în strada Hautefeuille, în mijlocul cartierului latin, dar s-a mutat de colo colo într-un ritm frenetic (sau bolnăvicios, sau splinic?), casa este locul scrisului, locul sacru, locul entuziasmului, în purul sens platonic, altfel zis locul divin.

Casa scriitorului nu este nici domiciliu legal în sensul atribuit termenului de poliţie, la care nu poţi veni să ciocăni decât după ora şase dimineaţa, pentru a expulza sau aplica o sentinţă judecătorească, căci el, scriitorul, elaborează o operă care nu ţine cont de jurisdicţii, cenzuri sau alte fatwa. Casa scriitorului nu este nici o adresă pe o carte de vizită, de identitate, de sejur sau de muncă, pe o carte de credit sau carte albastră, sau carte verde sau gri sau de orice culoare. Casa scriitorului nu e nici domiciliu fiscal nici sediu de firmă, căci ceea ce se creează acolo nu se măsoară în cifre. Casa scriitorului nu este reşedinţă administrativă oficială, nici „casă, dulce casă“, nici cocon de fluture. (Din moment ce buletinul oficial propune acest cuvânt echivoc cocon de fluture, refuzând anglicismul „cocooning“!). Casa aceasta nu are pretenţia de a fi un interior de fotografiat pentru elegantele reviste de decoraţiuni interioare, căci ceea ce se produce acolo nu-şi are locul pe hârtie lucioasă. Cea mai proastă calitate de hârtie se potriveşte perfect. Casa scriitorului nu poate fi nici un loc cu uşile închise în care creaţia se sufocă, nici o puşcărie, nici o ocnă şi nici măcar un domiciliu conjugal, pe care un judecător să-şi permită a-l atribui unuia dintre soţi în caz de divorţ.

Fie ea un minuscul apartament devorat de cărţi, ori un grandios conac, ori o nebunie à la Dumas, ca barocul lui „Monte-Cristo“ de la Port-Marly, ea este LOCUS SOLUS, vizuină îmblânzită de verdeaţă.

Autor al unui Ghid al caselor de scriitori, Pierre Assouline notează această trăsătură comună a caselor scriitorilor. Se hrănesc ei oare cu clorofilă ?… Clorofiliană creaţie: respiraţie!

Un lucru e clar: scriitorii au nevoie de un adăpost sigur pentru a scrie. Chiar dacă ar fi să fie o cocină de porci. Nu asta e problema. Atunci când Musset, bolnav şi „uzat de excese“ (după expresia consacrată, a cui oare, doamne ?), avea necazuri cu care nu era deloc de glumit, el şi-a găsit un protector, pentru a fi sigur că va avea oricând o casă, din moment ce, nu-i aşa? E nevoie de o uşă, ca să fie deschisă sau închisă! Îţi trebuie o uşă şi un acoperiş.

George Sand a avut până la capăt un Nohant în care să se retragă pentru a-şi savura pipele până pe la 72 de ani. În Statele Unite există sejururi de scris, oferite unor grupuri de autori, într-un loc liniştit, pentru a le permite să creeze, în imensa pace a unei păduri. Şi dacă fuge dintr-un talmeş-balmeş imposibil, scriitorul se refugiază în străfundurile unei cafenele sau ale unui părculeţ, ba chiar şi în liniştea unui cimitir, cum făceau Sartre şi Simone de Beauvoir la Montparnasse. În orice cârciumioară găseşti o plantă verde, chiar dacă e prăfuită şi anemică !

Dacă Baudelaire, preferatul meu, şi-a schimbat atât de des domiciliul, motivul era că îşi căuta casa LUI, aşa cum îşi trăia tumultuos căutarea febrilă a Idealului. Lui Balzac, plin de datorii, ajuns dincolo de pragul sărăciei, ocnaş al scrisului, plătit cu rândul, pălmaş care a cunoscut splendoarea şi mizeria, i-a apărut ca o cale spre libertate dreptul de a îşi putea trece într-o zi pragul lui, cu banii pe care nu-i avea. Atunci ş-a cumpărat un palat în verdeaţa unui parc, dar nu l-a plătit niciodată.

„Să te naşti, să trăieşti şi să mori în aceeaşi casă“ este bizara reţetă de fericire dată de Sainte-Beuve. Dacă criticul de altă dată mai poate face să curgă valuri de cerneală cu formula sa sibilinică, casa din Arver, imobil de colţ pe insula Saint-Louis, pe cheiul unde „curge Sena şi iubirea noastră“, poartă săpată în piatră, amprenta sonetului care face din acest poet discret al vremii trecute un Nemuritor: „Sufletul meu îşi are secretul. / Viaţa mea îşi are misterul…“

Întotdeauna apărată de frunziş, casa scriitorului dă cu tifla fugii timpului, sub puntea Artelor sau sub podul Mirabeau, pe care trecea Apollinaire, la celălalt capăt al Parisului, la câteva valuri ale fluviului mai târziu.

Câteva talazuri oceanice mai încolo, neputând să-mi aleg domiciliul în zăpuşeala mea natală, în tic-tac-ul prea răsunător al cartierului Terres-Sainville, profanat de o şosea pentru bolizi cu persoane grăbite (în locul aleii cu copaci „flamboyanţi“ a copilăriei sale foyaleze) şi de cărnoase hetairele dominicane pentru bărbaţi cu necesităţi urgente, într-atât încât nu mai existau nici pământ, nici nimic sfânt în Terres-Sainville, nici în strada Bolivar, noua locuinţă de familie (în ciuda conotaţiilor eliberatoare ale acestui frumos nume, BOLIVAR, cu ecouri de revoluţie sud americană), nici în grădinile Balata, prea vizitate de public peste zi şi acaparate de paznici cu pistol noaptea, nici apartamente libere la picioarele acelui sfânt Sacré-Coeur din Balata, antica vilă de vilegiatură maternă; rechiziţionată de o mătuşă bogată, care se bătuse să o cumpere, dar nu mai locuia acolo, după cum nu mai exista nici posibilitatea de a achiziţiona din mâinile unei alte bătrâne verişoare, vreunul din domeniile familiei părinteşti din Haut-Didier, prea scump la metru pătrat şi oricum închiriat, şi necunoscând nici un Mecena cu adevărat dezinteresat, scriitoarea noastră o dată şi jumătate dezmăritată se puse să viseze la demaraj, adevărată şi divină revelaţie! O duse gândul la Zion-ul fraţilor rasta, departe de Babilon, de agenţiile lui imobiliare, de mica publicitate („garsonieră, F2, F3, F4. Vedere spre mare dacă te apleci bine, cauţiune, a se plăti chiria pe trei luni înainte, a se furniza trei fluturaşi de salariu“ şi mai ce ? Găină cu orez?)… Departe de orice defiscalizări, betonări şi false ocazii fără nimic sfânt.

In plină regenerare şi revitalizare, făcu şi ea o scurtă criză mistică, plină de ardoare juvenilă.

Fugind de balaurul Sfântului Gheorghe şi de demonul de la Saint-Michel, de căpcăuni şi otrăvitori, de bărbi albastre de tot felul şi de lupii şi vârcolacii cei răi, o cuprinse dorinţa de a regăsi puritatea primitivă, de se refugia în sânul mumei natura. Iubirea pentru Jah, de ce nu ? De ce să nu încerce? Yes I !… Păi da ! De ce nu „zionul“, să fie liberă ca o leoaică ? De ce nu „zionul“, fugaro?! La adăpost, departe de Babilon ?… Yes I! Jah Rastafarai ! Oricum nu fusese iubită decât de bărbaţi imposibili sau de un fel de mume ale pădurii „gudu“. Îi veni gustul să o ia razna, ca şi cum s-ar fi călugărit. Dacă ar fi avut cu 20 de ani de chinuri pseudo sentimentale mai mult ar fi tras-o pe mătănii.

Ea îşi strânse părul, cu capul legat, cu şoldurile legate, naturală naturală, îşi ascunse picioarele sub o fustă lungă în stil haitian, femeie de altădată, femeie dintr-o bucată, negresă autentică, îşi încălţă picioarele goale în sandale, le scoase din oraş şi luă calea Urmei, spre pădurea tropicală.

Ajunsă la kilometrul 10, în apropiere de Locuinţa Model, ea îşi lăsă maşina la cheremul hoţilor şi ruginei.

Cu un pas sănătos, porni să urce nemotorizată, liberă, lungă şi zăludă, ce exaltare! Până în înălţimilor norilor, fredonând melodii de ale lui Jimmy Cliff: „I can see clearly now“… Se făcea lumină în ea.

De odată îi reveniră în memorie versurile magice ale lui Gratiant învăţate la grădiniţa de pe strada Perrinon, acolo jos, în oraşul de jos, pe când nu era decât o pişăcioasă; acele cuvinte care îi marcaseră copilăria, acea fantasmagorie creolă, întipărită în ea, cu ciudata ei ortografie etimologizantă de pe vremuri: «An souè assou la route Balata… / An ti boutique en bas an pied mango / Toutt bête-à-feu ka lumin dans grand bois / An touff bambou ka crié con an moune, / An nhom passé-ou-pié nu san ou ten-n li; / An grand coutlas té ka cléré assou bra-ï… / (…) / An-ni songé, ché, an-ni songé »…

Şi ea dădu curs invitaţiei, se porni să viseze, să viseze…în seara aceea, urcând pe acelaşi drum al Balatei, o jumătate de secol mai târziu, pândind „licuricii din pădure, foşnetul bambuşilor gemând ca un om, atingerea omului cu picioarele goale, cu un cuţit mare, lucios la capătul braţului, omul care te-a depăşit cu picioarele goale fără să-l fi auzit şi acel miros de gaz care te va urmări ca un câine“…

Ea visă, visă… Temându-se ca visul să n-o facă să viseze prea mult…

Dublă reîncărcare: cântăreţul jamaican prieten, de dincolo de mări şi poetul martinichez decedat, o încălzeau, îi populau drumul solitar în răcoarea serii ce se lăsa pe umerii ei. Ea se simţea bine în pielea ei, pielea ei îngheţată de seninul asfinţitului, îşi regăsea seninătatea tremurând, mândră şi febrilă.

Imaginea omului cu cuţitul o fi fost cea a unui bitako de treabă care se ducea să taie iarbă pentru iepuri… Iar miile de prezenţe animale sau vegetale, bambuşi nebuni, fiare de foc, lemne mari, îi erau familiare, primitoare, tot atâtea prezenţe aliate… O umilă bojdeucă făcută de mâini de ajutor, în străfundul pădurii tropicale, la umbra unui picior de mango, pentru a scrie în voie, printre Fraţi, YES I !…

Yes I, Yes I!

Da, vreau!

Ah! Să ajungă mai repede la zion-ul acela, acolo unde se spune „I and I“, „eu şi eu“, şi nu „noi“, minciună făcută de homo homini lupus şi de porci plus porci egal zero în faţa unei cifre !… Ea aleargă spre Leul Etiopiei… Ah ! Să faci abstracţie de miasmele morbide, să găseşti un refugiu binecuvântat, să-ţi încălzeşti trupul şi sufletul în mijlocul unui grup de oameni curaţi !… Elevaţie.

Dar drumul trecea prin Colson.

Abia depăşit poligonul de tir din tabăra soldăţimii, după locul numit „În Nori“, ea se scufundă în nişte nori ciudaţi, pătrunse în halucinante şi viride eflorescenţe, se adânci sub o boltă de cârcei făcută din arborescenţele lianelor şi ferigilor îmbrăţişate, apoi dădu peste un ţicnit în plină abracadabraţie, care ameninţa cu un enorm „boutou“ şi cu o foaie de ieşire din spitalul psihiatric de la kilometrul treisprezece, căruia toţi, nori, verdeaţă, feştilă aprinsă, tiruri fantomă şi planuri de viitor, toţi, afară de foaia albă (dar să nu uităm că surioara e scriitoare şi chiar scriitoare inspirată : misterul paginii albe n-o sperie !), toţi fură cât pe ce să-i tragă, flap! o carabinată tremurată.

Tralala-ul desena volute extravagante cu hârtia lui oficială în mâna stângă, jucându-se în acelaşi timp cu mâna dreaptă, cu „boutou-ul“ său pe o inexistentă gonga, o imaginară gros-ka sau o himerică piele de căprior.

Speriată de atâţia nori şi himere, cu gândurile întunecate de singura fiinţă omenească vizibilă roată împrejur, în afară de invizibilii trăgători militari care nu-i ridicau deloc moralul, tremurând de frig şi de frică, scriitoarea noastră n-a mai găsit niciodată zion-ul, nici vreo urmă de fum, nici de drăguţă ierbuşoară, care să-i semnaleze – ah, ce uşurare! ce reconfortante efluvii! – vreo prezenţă „rastafariană“.

Ea găsi doar curajul să-l măsoare pe loc pe trăsnit şi să-şi ia propriile picioare la spinare, sătulă să se tot chinuie să uite, printr-o autoconvingere din ce în ce mai fragilă, păianjenii otrăvitori şi trigonocefalii!

O pândeau desigur, toate animalele astea, ascunse în umbra protectoare a ferigilor arborescente… Ea îşi dădu seama deodată că noaptea nu va întârzia să cadă peste ea !… Scriitoarea noastră îşi ridică deci, cu atât mai iute, prea lunga fustă de ucenică femeie „rasta“ virtuală, care o împiedica la fugă, coborî cât putu de bine, sucindu-şi gleznele în sandalele ei africane, de-a lungul povârnişurilor ternului Césaire, se rostogoli, se zgâlţâi, mulţumind tuturor sfinţilor din paradisul creştin, singurii pe care îi cunoştea deocamdată, căci ignora cu desăvârşire pe sfinţii „rasta“, mulţumind proniei divine că drumul de întoarcere şi salvare era din fericire în pantă coborâtoare (şi nu invers cum afirma popa la biserică), într-atât încât nu mai avu cuvinte de binecuvântare când îşi găsi maşina, scumpul şi micuţul ei automobil, promis altă dată tuturor dracilor, iar acum abia umezit de rouă în umezeala serii, stând credincios în acelaşi loc şi căruia, mulţumesc lui Dumnezeu, nu-i lipsea decât un ornament, furat de nu se ştie care Frate.

Şi care demară pe loc.

Atunci binecuvântă ea tehnologia.

Port-Royal, iulie 1994 şi Haut-Didier, în Vinerea Sfântă, din 13 aprilie 2001

 

Suzanne Dracius

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s