Michel Benard: „Alfabetul tăcerii“

Prelude 

L’imédiat se voilait

D’une blancheur magicienne

Les courbes graciles de l’instrumentiste

Répondaient en harmoniques échos

Aux lignes du violoncelle,

Les rayons solaires effleuraient

Le diaphane de ses doigts

Révélés par l’extase

Transmutés  par le jeu

D’une alchimique improvisation.

L’osmose de la femme à l’instrument

La transporte dans un unique élan

Fécondait ces instants d’oublis

Où la musique se prolonge

Sur l’écrin du silence

En laissant transparaître

Au travers des ivoires blanches et noires

De lumineuses images en prélude d’espoir. 

Preludiu 

Imediatul se voala

Cu o albeaţă magică

Curbele gracile ale instrumentistului

Răspundeau în armonice ecouri

Liniilor violoncelului,

Razele solare atingeau

Diafanul cu degetele lor

Revelate de extaz

Transmutate de jocul

Unei alchimice improvizaţii.

Osmoza femeii cu instrumentul

O transportă  într-un unic elan

Fecundând aceste clipe de uitări

Unde se prelungeşte muzica

Pe scrinul tăcerii

Lăsând să transpară

Dincolo de fildeşuri albe şi negre

Imagini luminoase ca preludiu al speranţei. 

Mots ouverts 

Offrir un fruit gorgé des mots ouverts

De mots talismans patinés de bleu,

De mots éveillant la mémoire d’enfance,

Les chevaux blancs, les rivières célestes,

Les châteaux d’autres siècles,

Des mots festonnés de signes en offrande

Pouvant détruire ou reconstruire la vie.

Offrir à pleines mains des mots ouverts

Sur des musiques stellaires,

Des  doubles mots ciselés de miroir

Pendules oscillant d’espoir en désespoir,

Des  mots d’éphémères  images en gésine,

Des mots fécondés d’épis de blé

Crayonnant des rêves  de pommiers du Japon,

Des mots effarés, grafiti insurgés

Qui par  impuissance se gravent

Sur les murs de la révolte.

Offrir un fruit gorgé de mots couverts

Des semences de la parole

Sobre, pure, silencieuse et magicienne. 

Cuvinte deschise 

Să oferi un fruct îndopat de cuvinte deschise

Cuvinte talismane patinate de-albastru,

Cuvinte trezind amintirea din copilărie,

Caii albi, râuri celeste,

Castele din alte secole,

Cuvinte festonate cu semne în ofrandă

Putând să distrugă ori să reconstruiască viaţa.

Să oferi cu toată mâna cuvinte deschise

Pe muzici stelare,

Duble cuvinte cizelate de oglindă

Pendule oscilând între speranţă şi disperare,

Cuvinte ale efemerelor imagini în devenire,

Cuvinte fecundate de spice de grâu

Creionând visele merilor din Japonia,

Cuvinte înspăimântate, grafiti insurgente

Care din neputinţă se gravează

În pereţii revoltei.

Să oferi un fruct îndopat de cuvinte acoperite

Cu seminţele vorbei

Sobră, pură, tăcută  şi magică. 

Le livre lapidaire 

Un alphabet de pierre

Sommeille sous nos pieds,

L’espace et le temps seuls,

Sauront le révéler, le parer,

C’est le langage de l’intime,

Celui des signes clandestins

Où chaque veine blanche

S’étonne  des couleurs voyelles.

De signe en signe, de ligne en ligne

Le poème qui s’érige devient l’éternel,

Il se déroule sur la piste infinie

Jusqu’à se perdre dans la poussière

D’un arpent de paillettes d’étoiles.

Et nous refermons ce livre lapidaire

Sur les mirages de l’absence

Pour composer dans l’ordre des mots

Les signes de sève que l’âme féconde. 

Cartea lapidară 

Un alfabet de piatră

Dormitează sub picioarele noastre,

Numai spaţiul şi timpul

Vor şti să-l reveleze, să-l împodobească,

Este limbajul intimului,

Acela al semnelor clandestine

Unde fiece venă albă

Se miră de culorile vocale.

Din semn în semn, din linie în linie

Poemul care se ridică devine eternul,

El se desfăşoară  pe pista infinită

Până la a se pierde în praful

Unui ar cu paiete de stele

Şi închidem această carte lapidară

Pe mirajele absenţei

Pentru a compune în ordinea cuvintelor

Semnele sevei pe care sufletul le fecundează. 

Renaissance 

            “De lui à elle en continu

             Le magnétisme des mots

             Échangés ou non dits.”

                                   Jeannine Dion Guérin 

Vivre l’heure d’une renaissance

S’extirpant de la conscience,

Se sentir tout environner

Des opiums de l’amour,

Oser soudain délivrer le mot

Sans crainte, ni tourment,

Ressentir sa force, sa légèreté

Sa sagesse, sa providence,

Vouloir le préserver d’un tulle,

Lui ériger au fil des encres

Les fondations de la longévité,

Il n’est pas le fruit d’un hasard,

Il est le sens de nos vies,

Le devenir de nos voies poétiques,

Il est tout ce que le destin

Contient encore de redevance d’espoir. 

Renaştere 

           “De la el la ea în continuu

            Magnetismul cuvintelor

            Schimbate ori nerostite.”

                   Jeannine Dion Guérin 

Să trăieşti ceasul unei renaşteri

Extirpându-ţi conştiinţa,

Să te simţi total înconjurat

De opiumurile iubirii,

Îndrăznind dintr-o dată să eliberezi cuvântul

Fără teamă ori frământare,

Să-i simţi forţa, uşurinţa

Înţelepciunea, providenţa,

Să vrei să-l aperi cu un tul,

Să-i ridici pe firul cernelurilor

Fundaţii ale longevităţii,

Nu este fructul unui hazard,

Este sensul vieţilor noastre,

Devenirea căilor noastre poetice,

Este tot ceea ce destinul

Mai conţine ca datorie a speranţei. 

Silences sepias 

Immolées sur le grain d’un papier glacé,

Pérénisée par la brillance d’un cliché,

La femme demeure à contempler

Avec son corps tendre en attente

Sur les fissures d’un mur,

Son corps suspendu au souffle de la vie

Son corps blessé, brisé, décharné

Délivrant les signes  de mansuétudes

Dans des halos  de tendresse et d’affection,

Ce corps en offrande en appelle à la caresse

Aux formes d’un poème sur la lèpre des pierres

Comme un graffiti paraphant le désir.

Ce corps semence, amande douce, amère,

Ce corps en gésine des gammes d’amour,

Ce corps de femme aux portes de l’hiver

Redécouvrant le seuil d’un printemps,

Ce corps bafoué si souvent mal aimé

Aux grés des errances, trop vite ébauchée,

Femme vous me faites déceler

L’autre tain des miroirs du monde

Sur des variations blanches et noires

S’immobilisant sur des silences sépias. 

Tǎceri-sepia 

Strivită pe grăuntele unei hârtii glasate,

Perenizată de către strălucirea unui clişeu,

Femeia rămâne să contemple

Cu trupul său tandru în aşteptare

Pe fisurile unui zid,

Corpul său suspendat de suflul vieţii

Corpul său rănit, rupt, descărnat

Eliberând semne de iertare indulgentă

În halouri de tandreţe şi de-afecţiune,

Acest trup în ofrandă cheamă la mângâiere

În formele unui poem pe lepra pietrelor

Ca un graffiti parafând dorinţa,

Acest trup sămânţă, migdală dulce-amăruie,

Acest trup pe cale de-a naşte game de iubire,

Acest trup de femeie  la porţile iernii

Redescoperind pragul unei primăveri,

Acest trup adesea dispreţuit  şi adesea prost iubit

În voia rătăcirilor, prea iute schiţat,

Femeie mă faci să descopăr

Cealaltă faţă argintată a oglinzilor lumii

Pe variaţii albe şi negre

Imobilizându-se pe tăceri sepia. 

Devenir 

Les mots qui nous habitent

Réveillent la mémoire des pierres

Aux signes d’écriture rupestre,

Toute oeuvre témoin se fait

Porteuse des empreintes de vie

Sous l’émotion de l’invisible jouissance

Des traits de la beauté.

Pour toi dans la nuit

Mes songes s’érigent

Dans l’habit du prisme solaire,

Des senteurs de nostalgie

Déferlent dans les filets

Des pêcheurs de rosée,

Et par nos poèmes conjugués

Nous sublimerons le devenir de l’homme

Comme une caresse qui se dépose

Sur le ventre de la femme. 

Devenire 

Cuvintele care ne locuiesc

Trezesc memoria pietrelor

În semne de scriere rupestră,

Orice operă mărturie se face

Purtătoare de amprente de viaţă

Sub emoţia invizibilei bucurii

Ale trăsăturilor frumuseţii.

Pentru tine, în noapte

Se ridică visele mele

În haina prismei solare,

Parfumuri de nostalgie

Se-aruncă-n năvoadele

Pescarilor de rouă,

Şi prin poemele noastre conjugate

Vom sublima devenirea omului

Ca o mângâiere ce se depune

Pe pântecul femeii. 

Les souffleurs 

Nous sommes devenus souffleurs de verre

Pour jumeler nos lumières communes

En cette période révélatrice

Où tout demeure ébluissement,

Sur nos sèves, sur nos miels

Des reflets bleus uni se déposent

Tout habillés de ciel.

Avec cette déchirante et apaisante

Impression de dissoudre d’un trait

Les entraves du passé,

Désormais il nous sera possible

De vivre, d’aimer, de rêver,

Sur ton corps je laisserai courir

Les douceurs d’un pinceau de soie,

J’apposerai des lignes d’harmonie,

Des partages nuancés de caresses

Jusqu’à l’étonnement du premier instant,

Nous sommes devenus souffleurs de lettres

Pour tresser nos communes certitudes

Sur la toile vierge de l’amour. 

Suflǎtorii 

Am devenit suflători de sticlă

Să ne îngemănăm luminile  comune

În această perioadă revelatoare

Unde totul rămâne uimire

Pe sevele noastre, pe mierea noastră

Se depun reflexe de albastru uni

Îmbrăcate în întregime cu cer.

Cu această sfâşietoare şi liniştitoare

Impresie de dizolvare dintr-o trăsătură

A îngrădirilor trecutului,

De-acum ne va fi posibil

Să trăim, să iubim, să visăm,

Pe trupul tău voi lăsa s-alerge

Blândeţile unei pensule de mătase,

Voi aşeza liniile de armonie,

Împărţind nuanţate mângâieri

Până la uimirea primei clipe,

Am devenit suflători de litere

Pentru a împleti certitudini comune

Pe pânza virgină a iubirii.

(Versiunea românească: Manolita Dragomir-Filimonescu)

ION PACHIA TATOMIRESCU

Anunțuri