2 poeţi traduşi de TRAIANUS

Ce sumbră-i poezia…

Întreprinderea poetului Traianus este temerară la puterea a doua:e încercarea de a ne apropia de doi poeţi ruşi reprezentativi si e angajarea într-un dialog multicultural care e chiar un imperativ al timpului nostru.

Anna Ahmatova şi Ivan Bunin sunt într-un fel poeţi de tranziţie care leagă două secole de poezie rusă,orientînd-o spre marile înnoiri de sensibilitate şi viziune din prima jumătate a veacului al XX-lea. Ei apar ca două cutii de rezonanţă în care se aud ecourile vii ale dulcelui stil clasic ,zbaterea sublunară a valurilor  romantice byronizate  şi în care rezonează  deja coloanele sonore ale acmeismului,simbolismului şi ale  tuturor mişcărilor de avangardă rusească.

Sunt sunetele stinse ,surdinizate ale neliniştilor existenţiale care colorează  orizonturile altădată limpezi ,solare,fraterne:”De o scurtă viaţă,veşnic în schimbare,/Fără încetare mă voi minuna,-/Timpuriul soare,fum peste-aşezare,/Frunzele-n cădere lină,rotitoare/Şi de vechiul scaun si de Dumneata//Lase-o taină Domnul-amintire fie/Despre mine pentru viitori poeţi,/Făr’să-i ştiu pe nume le voi fi-mplinire,/Visul lor ,de moarte-neatinsă fire/În tăcerea roză,într-un parc de vieţi”/Ivan Bunin/

Aceasta-i atmosfera colorată de destin şi de predestinare,de fatalitate asumată a acestor doi poeţi,prinşi în cleştele dur al întîmplărilor vitrege ale istoriei. Stările pe care le exprimă sunt stări limită.Nu întîmplător Bunin spune că e sumbră poezia neexprimată în cuvinte. Este tristeţea profundă a sufletului aruncat în zonele presimţirilor dramatice ,vagi,pătrunse de conştiinţa incertitudinii.

Traducătorul Annei Ahmatova are obligaţiunea de a-i păstra culoarea,relieful material, intonaţia intimă,neobişnuita aliterativitate şi interferare sonoră.

Stilul polifonic al versurilor ei din anii 30-60 se codifică,se hermetizează,poartă marca discursului pus sub semnul tainei,al tristeţii tîrzii ce urmează să fie luată în mormînt…

Poetul Traianus excelează în mînuirea versului disciplinat,cantabil,prins într-un flux continuu al rostirii şi textualizării.I-am regăsit această calitate şi în cele mai reuşite traduceri din Bunin şi Ahmatova.
Acad. MIHAI CIMPOI

__________________

***

De m-aş fi iubit pe mine

Nu era cu mai mult rost?

Să nu mai ştiu ce a fost,

Cum şi tu-ai uitat, prea bine.

Nu mă-nspăimîntam de vis

Şi tăceri, şi nopţi eterne:

Înecaţii ochi, pe semne,

Bucuros i-aş fi închis.

____________

EPITAF

Eu, fată, eu, soţie am murit.

El îmi spunea c-am fost regină vie,

Dar eu numai visam înspre iubire

Şi cu speranţe vagi m-am răsplătit.

În zi de-april de oameni am fugit,

Plecai pe veci, tăcînd un gînd bizar

Şi-n viaţă, totuşi, n-am fost înzadar:

Pentru iubirea lui eu n-am murit.

În liniştea aleii de mormînt,

Unde doar vîntul rar prin somn coboară,

Glăsuie tot de bucurii şi vară.

La vechiul mausoleu, din cînd în cînd,

Sonet de dor îmi sună-a întristare,

Iar cerurile cad cu-nseninare.

***

Noapte tristă ca visele mele.

Undeva, în stepa nesfîrşită,

Arde-o flăcăruie singurică …

Inimă, prea eşti din doruri grele.

Insă cui şi cum vei spune-n ele

Că te cheamă-o oarbă făr’delege?

Drumu-i lung, nici stepa nu-nţelege,

Noapte tristă, ca visele mele.

***

Fericit mă cred, cînd înspre mine

Ochii-ţi laşi, albaştri de fiori,

Luminează-n ei speranţe pline-

Bolţile de ziuă fără nori.

Trist îmi e cînd taci, îngîndurată,

Şi în noapte pleoapele-ţi afunzi.

Neştiind nici tu, iubeşti de-odată,

Şi iubirea tainic o ascunzi.

Dar oriunde fi-vei viata toată,

Lîngă tine sufletu-mi va sta …

Dragă, fie binecuvîntată

Tinereţea şi splendoarea ta.

***

La ea veni-i spre miezul nopţii.

Dormea, iar luna lumina

În geamul ei,- şi plapuma

Adăpostea un trup al sorţii.

Ea odihnea dormind pe spate,

Cu umeri dezgoliţi şi grei,

Iar fără griji, ca apa-n cadă,

Stătea în somn viaţa ei.

***

Ce vară luminată şi ştrengară!

Te uită-n ochii mei, ca înainte

Şi spune-mi: de ce tristă eşti în vară?

Şi unde-i gingăşia ta cuminte?

Dar taci, firavă, ochii nu-ţi sînt galeşi,

Nu-mi mai şopti rccunoştinţi cu brio:

Eu am aflat tandreţea de adio-

Sînt singur, iarăşi!

***

Tristeţea mea e liniştită

Şi-apoi din an în an mai fix

Văd zarea-n care, toropită,

Albea al verii fum pieziş …

Aşa în tihna unei vile

Marine-auzi al toamnei val,

Cum auzi glasul de sibile,

Orb, curajos şi triumfal.

Aşa în zarea stepei moarte

Se-aude-un clopot de cetăţi,

Liniştitor şi prea departe

De mici şi pămînteşti tristeţi.

____________

ÎN MUNŢI

Se leagănă c-un disc de aur Luna:

În mreaja umbrei negre şi-n scîntei

O spulberă şi ca un fum, totuna,

Pe cruci de piatră varsă luciul ei.

Dar, uite-n cerul străvegheat de Domn,

Stă Luna, pe cînd fumul o-mpresoară …

Nu Timpul în vecie se strecoară,

Ci numai al vieţii noastre somn.

***

Va fi o zi şi-am să dispar, decis,

Iar în ungherul veşnic pustiit

Va fi un scaun, masa mea de scris

Şi chipul simplu, trist şi învechit.

Va tot zbura, demult îmbătrînit,

Un flutur colorat în unison

Şi căutînd ceva la nesfirşit

Peste, întreg, albastrul monoton.

Iar cerurile fără de cuprins

Zilnic privi-vor printr-un geam închis

Şi marea cu întinsu-i siniliu

Va tot vîsli în largul ei pustiu.

____________

SIRIUS

Unde eşti, steaua mea credincioasă,

Şi inel al splendorii cereşti?

Alinarea cea misterioasă

Pentru lună şi fulgii aceşti?

Unde eşti, tinereţe, dă-mi veste

De cei dragi, despre care n-am veşti:

Bradul verde şi casa mea veche

În nămeţii de alb sub fereşti?

Steauă, care nu mori niciodat’,

Arzi de tot din tăriile-nalte,

La mormîntu-mi din lumi de departe,

Pe-o vecie de Domnul uitat!

____________

LUNA

Va fi şi noaptea mea, prelungă şi de moarte,

Cînd Domnul – Vrăjitor va porunci sever

O nouă steauă să apară-n cer.

–Arzi, Lună, în văpăi, urcînd tot mai departe

Licărul dat de soare. Să fie lumii veste,

Că ziua mea a ars, da-n lume urma-mi este.

***

O, bucuria culorilor! Iar şi iar

Azurul prin livezi de nefiresc

Arde înduioşatul chihlimbar

Şi parcă înşişi îngerii privesc.

O, bucuria bucuriilor! Nu ştiu povaţă,

Dar, Doamne, cred, că tu puteri mai ai

Să reîntorci către pierdutul rai

Nădcjdile şi visele-mi de-o viaţă!

***

Şi păduri, dar şi iarbă, şi grîne, şi flori,

Şi noroi şi splendori şi văzduhul ceresc …

Va veni timpul, cînd Domnu-ntreba-va pe fiul rătăcitor:

„Fericit ai fost, oare, în trai pămîntesc?”

Şi-o să uit despre tot şi îmi voi aminti

Drumuri vechi de cîmpii între iarbă şi grîu, ce le ştiu,

Şi necunten plîngînd să-i răspund nu voi mai reuşi,

Spre genunchii iertării căzînd milostiv ca un fiu.

***

Noaptea, la balcon … în jilţ de vilă …

Oceanu-n legănate cînturi…

Fi-i liniştitor şi împăcat ca o sibilă,

Odihnind de gînduri.

Vînt venind şi vînt plecînd pe dată,

Şi vuind în pas, marinăreşte,

Este-acel ce vilei somnu-i poartă?

Liniştea păzeşte?

Este-acel, care voit măsoară

Anii noştri, soarta ce-om urma?

Inima de vrea şi crede-n pară,

Însemnează Da.

Tot ce-n tine-i vieţuieşte-ncalte.

Iată, tremuri, şi-n cei ochi căprui

Ce ferice vîntul moale bate —

Cum iubire nu-i?

____________

ANUL 1885

Fost-a primăvară şi viaţa fu uşoară,

Chema spre tine proaspătul mormînt,

Dar viaţa fu uşoară, ca nourii de vară,

Ca fumul dintr-un sfeşnic fumegînd.

Pămîntul, ca o înflorită vale,

Blajin, în faţa mea stătea anost

Şi-ntîiul vers şi-ntîia-mi adorare

Cu primăvară şi mormînt mi-au fost.

Şi-aceasta tu eşti, floare de stepă, ce-amiroase,

Uitata mea,-nflorită fără veste,

În zori moartea, nu Domnul, zilele-mi furase

Şi duse-au fost în lumea veşnică, de poveste.

***

Fără sfîrşit plouă-n pădure.

Ceaţă. Se tot clatină brazi.

„O, Dumnezeu!”Pădurea-i beată,

Şi ce mai vlăguită-i azi.

La geamul din paznicărie

C-o lingură copilul bate.

Pe sobă mama încă doarme.

Viţelu-n paie muget scoate.

În casă-i trist, şoareci zevzeci…

—De ce-n pădure orzul sună,

Flori înfloresc şi cresc ciuperci,

Iar iarba s-a-ndulcit şi-i bună?

Viţelul gîfîie mereu

Şi-şi pleacă brazii întristaţi

Acele verzi, înfriguraţi:

„O, Dumnezeu! O, Dumnezeu!”

***

Încă nu-i, încă nu-i dimineaţă,

Din păduri noaptea nu a plecat.

Sub cupola de somn şi de ceaţă

Semnul zorilor e-n aşteptat.

Încă n-au cîntat păsări de ziuă,

Nori albiră văzduhul abia,

Verzi şi umezi sînt brazii de nea,

Roua-n scorburi de vară se-aciuă.

Şi lumina să nu mai îmbie

Negrăbit. drumul care-l cobor.

Noaptea asta mai mult n-o să fie,

Dar ne e la adio uşor.

Clopoţelul tăcut prinzînd viaţă,

Ba-ncetează, ba cîntă-un libret. ..

Trece noaptea pe vale încet. ..

Încă nu-i, încă nu-i dimineaţă …

____________

PE ZAREA NOCTURNĂ

Zări albastre se înnegurează,

Undeva, între linişti de mit

Clopoţelul sunîndu-ne moare …

Dureros mi-i şi trist înzecit.

Glasu-i plîns, iată-abia se aude;

Colbul, iată, şi el s-a întins

Peste drumul pustiului, unde

S-a lăsat şi ca fumul s-a-ncins …

Insă sufletu-aşteaptă, tînjeşte …

O. de ce tu şi noapte şi zi

Mi te tot aminteşti nelumeşte

Peste tot şi în· toate să fii?

După zarea plecînd spre-amurgit,

Peste sunete moarte-n trecut,

Ţie sufletul drag îţi trimit—

Blîndul meu şi-ntristatul salut!

***

Fluieră pădurea-n sunetele sparte …

Frunzele-n cădere trec prin somn, în zbor …

Şi cocoşii nopţii la un post de noapte

Cîntă despre ziua primăverilor.

Fluieră pădurea-n sunete tihnite,

Mi-este bine şi fără de griji mă duc

Printre verzi mesteceni şi prin ierbi spuzite

Într-un loc de taină şi de neştiut.

____________

IZVORUL

În verde-adînc şi de pădure,

Mereu uscat şi neuşor,

Sub munte, într-o văgăună,

Bate din pietre un izvor.

Fierbînd, se joacă şi, grăbit,

Învîrtejindu-se-n cristale

El pe sub ramuri de stejar,

Sticlă topită, fuge-n cale,

Iar ceruri şi păduri pe rînd

Privesc, pline de-ngîndurare,

Cum oglindi-tu-s-au şi cum

Trece mozaic de izvoare.

***

Steauă, ce tremură peste sumbrele mări.

Şi sub nuferi ascunşi în grădină va poposi,

Flăcăruie pe prund pîn-la zori scăpărînd,

Eu în ceruri de-acum veşnic n-o voi găsi.

În cel sat, unde anii mei tineri au fost,

Într-o casă bătrînă cîntam să m-adun,

Unde dragi bucurii aşteptam fără rost,

De-acum n-am să mă-ntorc niciodată, nicicum.

***

Cînd  pomi în luminată zi de mai

Ning străzile cu flori imaculate

Şi-un vînt uşor pe-alei însingurate

Frunze împrăştie, ce tînăr crai!

Salutul meu trimit din sat în plai,

Feciorilor şi fetelor – poeţi:

Lumină fie-n ziua lor de rai,

Primească-i viaţa cu salut de vieţi,

Să-i poarte visu-n flori înmiresmate.

***

In zare încă tună, dar se destramă nori,

Ca munţi de fum se mişcă – ndreptîndu-se spre sud.

E primăvară, iarăşi, clar – cerul pe la zori

Şi rîndunici în cerc solar se-aud.

Din vîrfuri de păduri umbritele cărări

Se pierd sub dauritele veşminte.

Lumini de aur pur, pîraie-n revărsări,

Spre crînguri noi ţin drumul lor cuminte.

Răsfrînge – albastrul val un stol de nori opaci,

Se mişcă şi se lasă mai aproape –

Şi soare nu-i de-acum; e beznă în copaci,

Se schimbă tot, cînd plouă peste pleoape.

În cuiburi păsări dorm şi-i linişte-n frunziş,

În somn simt clar, ferice şi prea bine

Ce multă prospeţime şi forţă de ne-nvins

Furtunile de vară poartă-n sine!

***

Nu s-a stins apusu-n depărtări,

Frunzele se-ascund sub ramuri, unde

Vechi grădini s-au argintat din zări

Cu lumini şi tainice şi scunde.

Se anunţă-o lună timpurie.

Printre zarişti gri de primăvară

Luce peste – oglinzi de apă vie

Şi-n livezi prin ramuri, lin, coboară.

Mîine iar cu zarea o s-apară

Şi-mi va aminti singură-n prag

Primăvara dragostei de-o vară

Şi-al tău chip îndepărtat şi drag.

____________

DUPĂ PLOILE DIN CÎMP

Trecut-au ploi, april cum încălzeşte

Furtună-i toată noaptea, iar la zori

Primăvăratec aer risipeşte

Şi-n linii moi de fum înalbăstreşte,

Departe, – acoperişuri fără nori.

În tihnă verde tremură de gînd

Şi în argint de -mpădurite lacuri

Coloanele mai trainice îi sînt,

Mai proaspăt lemnul pomului înfrînt

Şi cîntecul frunzişului de veacuri!

____________

ÎN CÎMP DESCHIS

Taina nopţii către vest se trece

Pcste-ntins de arătură rece,

Să-odihnească la pămînt niţel. ..

Stelele sînt mici şi-ndepărtate,

Cerurile – largi şi-nnourate,

Răsăritu-n beznă -la apel.

Caii semne dau. Nordul respiră,

Cu noptatec vînt cîmpii răsfiră …

Iată zorii! – Pe cărări de somn

Glodul se-nnegreşte-n drum de seară …

Şoarecii flămînzi la timp cîntară …

Te ridică şi dă semn din corn!

***

Ce-i în aceea, că departe,

Pe ţărmul mării scoici de aur

Ude lucesc la soare, toate,

Din valul ce le-a risipit?

Nu eu la nu ştiu ce chemare

Plaiul marin am inventat,

Vînt autumnal, miros de sare

Şi roi de pescăruşi pe dig?

O, cîte sînt – neexprimate

Lumii simţiri făr’ trebuinţă,

Cu suflet pus în munci ratate,—

Şi cine sînt?

____________

PATRIEI

Ei cînd te rîd, vorbind de bine,

O, Patrie, te fură ei

Cu simplitatea ta pe tine,

Acestor plaiuri dumnezei …

Fiul astfel se ruşinează

De maica lui, ajunsă-n vremi

Slăbită, plînsă şi-obosită

Printre amicii – orăşeni.

C-un rîs zeflemitor se uită

La ea, ce mii de căi trecea

Şi pentru el, la întîlnire,

Fărîma ultimă păstra.

***

A venit noaptea, cînd ziua s-a stins,

Somnul şi tihna şi cu sufletul tot.

În acest ceas să mă ofer ca-ntr-un vis

Liniştii scurte de noapte mai pot.

Ce uşurat respiră pieptul meu!

Ce blînd grădina se aude deplină!

În cer Calea·Robilor arde mereu.

Ce paşnic produce sporită lumină!

Pentru tot ce a fost în zi netrăit,

Pentru tot ce cu tîngă ascund şi urăsc,

Jar pc inima mea, plumb rămas netopit,-

Eu pe nimeni din voi n-am să învinuiesc, –

Bucuria minutelor, arse în pripă

Pentru clare – amintiri, luminînd peste timp

Vreau să binecuvînt astăzi fiece clipă

Fericirii acesteia, ce am trăit.

____________

PE NIPRU

După munţi şi paşnicul Nipru

Depărtarea ardea luminos,

Şi cald era aerul nopţii,

Şi clar era rîul sticlos,

Noptatecul cer, de asupra,

Privea în oglinzi de cleştar

Şi se legăna lin, sub barcă,

În rîu un amurg secular.

Depărtată apoi fericire!

Pe cine iubit-am nu ştiu,

Nufăr gingaş sau închipuire,

O păstrez ca pe-un îngere viu.

Dar şi-acum inima-mi se-ntristează

Şi te tot amintesc ca un vis

Şi aproape, şi straniu departe

Ca-ntr-un rîu regăsit un abis.

____________

PATRIA

Sub cerul parcă mort de-o viaţă

Ziua de iarnă ţine sfat

Şi nesfîrşesc păduri de gheaţă

Şi e departe pînă-n sat.

In haine – albastre doar o ceaţă

Ca o tristeţe-a altcuiva

Peste adînci pustii de gheaţă

Zarea în beznă o mărea.

____________

LA RĂSCRUCE

La răscruce, -n glia devastată,

Stă pe cruce un cioroi stingher.

Flori de cîmp au împînzit-o, toată,

Şi-a-nflorit în ierbi un coif de fier.

La răscruce oameni încrustară

Cîteva cuvinte: „Dreptul drum

Este blestemat şi nu se ştie

De te ve-i întoarce orişicum.

Drum spre dreapta fără cal te lasă –

Singur ve-i cutreiera cîmpii, –

Iar pe cel ce-n stînga o va face

Moartea, sigur,îl va întîlni. .. ”

Scris ciudat! Morminte stau în zare,

Cu trecutul lor în somn etern …

„Aripat cioroi! Dă-mi ascultare,

Spune-mi drumul fără de infern”.

Pe sfîrşite, ziua mă atinse,

Muşchii verzi pe pietre stau buluc.

Drumuri trei cunosc în zări aprinse …

Însă cum şi unde să mă duc?

Unde depărtarea conteneşte?

Cine calu-mi sperie-n furii

Şi nu ştiu în tihnă cum mă soarbe

Omenescul glas dinspre tării?

Singur în cîmpii şi la răscruce

Viaţa cheamă, moartea cată-n faţă …

Somnoros şi plin de importanţă,

Aripat cioroi mai stă pe cruce.

***

Nu-i soare, dar sunt în lumină

Prunduri, turnate din oglinzi,

Şi soclul apei se îmbină

Cu braţul fraged ce-l întinzi

Da-n ele se-arată-o grădină.

E-un picur, cît capul de ţinte,

Cum cade – şi sute de ace

Brăzdară tot prundu-nainte,

Lucindele astre în pace,

Grădini forfotind de veşminte

Şi vîntul, prin frunze trecînd,

Dansînd prin mestecenii tineri

Şi-un licăr solar, viu lucind,

Arzînd într-o ziuă de vineri,

Albastrul albastru născînd

E şi-un curcubeu …Să trăieşti

Vesel, gîndind despre ceruri,

Soare şi piinea de feluri,

Şi fericit să vesteşti.

Cu capul fi-i descoperit,

Privind cum varsă pruncul ca un şui

În curte tot nisipul daurit.

O altă fericire-n lume nu-i.

***

Verde lumină-n larg de mare,

Străluce-n bolţi de sticlă rar.

Almazul stelei răpitoare

Scapără stinsul ei amnar

Şi precum pruncul după vis

Tremură steaua-n foc alene,

Iar vîntu-i suflă printre gene

Să nu le-nchidă pe furiş.

____________

DIMINEAŢA

Luce-n munţi un cer fără prihană,

Zorii timpurii din munţi cobor.

Undeva-n adînc un ţărm ne cheamă,

După el – un larg unduitor.

Din înalt spre sud doar munţi se-nşiră

Unde, după clarul mîngîiat

Cad în mări imagini şi răsfiră

Mari fuioare albe de bazalt.

Iar în zări, încîntător se-nchină

Soarele de după munţi căzut—

Munţii cu un zîmbet de lumină

Fraţilor răspund pentru salut.

***

– De ce oare eşti tristă, boltă de noapte?

– De atît că mi-i jale de-un pămînt în stihii,

Sub nori grei se învolbură mările toate

Şi soarele se-ascunde în tării!

– De ce eşti prea frumoasă, boltă de noapte?

– De atît că departe eşti de pămînt,

Că-n tristeţi de adio apusul apune

În pînze răpuse de vînt?

Şi răsună în linişte valuri de noapte,

Îngînînd cu un cîntec deplin

Singuratică inimă, suflete moarte

Într-un larg fără capăt, marin?

***

Străfulgerară stele-n noapte

Şi dinspre zări, dinspre alei,

Un vînt uşor prin ore coapte

Trecu cu-nmiresmări de tei

Spre – apus, cu-aripi întredeschise.

Fug după el şi pieptul vag

Nocturna lui blîndeţe cată

Şi viaţa-i dusă de-un catarg.

Nu cred că voi muri vreodată,

Că-n veci în humă voi dormi,

O, nu, de fericirea vieţii

Doar pîn-la soare-oi odihni.

***

Bolţile, ca prăbuşiri, deodată

De prin văi s-au înălţat spre-avînt.

Noaptea caldă-i foarte întristată,

La fereastră-n beznă singur sînt.

Lemnu-n sunet moale tot răspunde

Paşilor pustii, urmînd tic-tacuri,

Iar în cer zarea-ntîlneşte zare,

Noaptea cheamă cu splendori de veacuri.

***

Semn liniştit, asemeni morţii, ne-ntinat,

Şi tot, ce blînd în el am fost iubit,

Eu pînă-acum nu am uitat, nu am minţit,

Dar chipul tău în ceaţă-i transferat.

Cum zile-or fi -tristeţea va apune-n neştiinţă

Şi somnu-mi va-nneca de amintiri prin gări,

Unde nici fericire nu-i, nici suferinţă,

Dar numai iertătoare depărtări.

***

Foşnea frunzişu-n dans de toamnă,

Pădurea spulbera veşminte …

Şi roi de păsări fără teamă

Pe vînturi se-nvîrteau-nainte.

Eu eram mic – glumă firească,

Cum îmi părea căderea lor

Sub foşnet lin de tămîiască

Rîdeam în ciuda tuturor,

Voind de rînd cu lumea toată,

Învîrtejind, doi ochi fireşti,

Să-ntîmpin orice frunză moartă

Cu bucurii nepămînteşti.

***

Morminte, vînturi, drumuri, căi avane—

S-au perindat şi, de priviri, ascuns.

De după crucea lor se sfîrtecă-n membrane

Apusul noptii, ceas ce – aşteaptă -un semn confuz.

Şi iată vine ea, din sud, Noaptea de stepă …

Şi după ea din cîmp o beznă – albastră suie …

Peste apusuri sumbre, celeste, ne-ntîmplate,

Ea, gînditoare, printre pîini de-acum e.

Şi trece nevăzut, şi-ascultă-nsingurarea …

Se uită-n zări, unde mocnind, abia,

Se mai observă-o stea, care curtează marea

Şi slab lumina-nvinge întunecimea grea.

Sînt plin de lumea ei, pe veci nedescifrată;

Măreţu-i semn şi gînd din veac îl simt mai rar,

Cum pot să simtă doar tăcutele morminte

Şi stepa-ntunecată şi luciul viu stelar.

***

De fermecate taine doarme pădurea, plină.

Dar paşnic Antaresul răsare în lumină,

Pe sudicele bolţi, unde urmat de fum,

Apare Calea Robilor, prin glii făcîndu-şi drum.

Privesc înspre cîmpii, dintre frunzişul verde

Şi noapte suflă caldul şi inima mea crede,

Cu grînele zeieşti, la cuiburi adormite,

Cu licăriri de stele, adînc întipărite,

Foc jucător în jurul pămîntului grăbit

Pînă la sacrificiu, alunecînd în mit,

Cu-argintul de Valdai în glasuri întrupate,

Peste cîmpii turnat, liniştitor în toate.

***

Păduri, păduri şi ziua va apunc;

Aproape stă să plece, iarba-ncet

Albeşte-n cîmpuri roua, ce-o va pune

Autograf amurgului pe piept.

La sud arţarii trec înspre jertfire,

În mîini de paznic se zmuncesc şi sar,

Iar Soarele – Pasărea Phoenix ştie

Să ardă-n vîrful demn şi secular.

***

Frunze cad peste grădini …

În grădina-mbătrînită

Voi pleca, să nu mă simtă,

Pe la zori, fără lumini.

Frunze veştede foşnesc,

Vîntul zboară alarmat-

De răsună-nspăimîntat

Şi-ncetează -apoi firesc.

Dar în suflet vesel mi-i!

Eu iubesc, sînt tînăr, tînăr:

Ce mi-i zgomot de alei

Şi a toamnei rece mînă?

Vîntul mă va duce-n larg,

Cîntul meu purtînd în fire,

Inima cerşeşte-n prag

Fericire!

Frunze cad peste grădini,

O pereche, iar pereche …

Singur cuc printre străini

Trec, călcînd pe frunza veche,

Nouă dragoste-i în piept,

Şi-aş dori să pot răspunde

Inimii c-un cînt şi-ncet

Fără griji să fiu oriunde.

De ce-i sufletul bolnav?

Cine, jeluind, mă plînge?

Vîntul pîlpîind şi grav

Trece-n arbori şi se stinge,

Lacrimi inimii sporesc

Şi dansînd în ritm de clopot

Frunze galbene trosnesc

Cu trist zgomot!

***

Şi iată iarăşi după zări,

In înălţimi pustiitoare,

Cîrduri de păsări înspre mări,

În rînduri zbor, triunghiulare.

Stepa – tăcută, cerul – clar,

Apusul sfîşie şi arde …

Şi-n depărtare rînduri par

Ce-nnoată, legănînd arcade.

Ce vînt prielnic în văzduh!

Te uiţi şi-n bezna sinilie

Adîncul cerului năduf

De parcă-ar ninge peste tine.

Zările te îmbrăţişează,

Sufletu-i bun de-un rai ceresc

Şi gînduri noi îndepărtează

Tristeţea mea de pămîntesc.

____________

PE VALE

Lumînări topite, noapte grea de iarnă …

Lua-i loc pe vatră, ochii ridicînd –

Şi chitara sună regretat de tristă

Cîntece – ntîmplate, sieşi tînguind.

„Te ascunseşi unde, viaţă daurită?

Cin-te-mprăştiase pe cîmpie mit?

Nu-mi adu spre stepă Soarele de bine,

Nu sînt drumuri către zile ce-au murit!”

Lumînări topite, noapte grea de iarnă …

Ridicase-şi ochii, de iubire goi …

Pentru întîmplate gafe nu ţi-s jude!

Nu întorci, trăită, viaţa înapoi!

____________

CHIPAROŞII

Iaila pustiitor mai fumegă în noapte,

Marine zări în cer adăpostind,

Răsună tărmuri vechi şi fierb în valuri toate,

E fără capăt somnul şi veşnicul colind.

În largul celor vii, pe prundurile – albastre,

Las-să tot curgă viaţă … Pe-un ţărm fără stăpîni,

Aşteaptă chiparoşii, severi, şi dintre astre

Răsare însăşi Moartea cu prada ei în mîini.

Nu-i deranjează viaţa, de-o zi, de vreme multă,

Doar de pe maluri clopot nocturn, trezind năluci,

Străpunge barca zării şi încetînd, ascultă

Straja de pe morminte şi-albitele de cruci.

***

Ce devreme şi-aproape apuse

Ziua noastră! Priveşte, mahmur,

Cum de bezna cîmpiei seduse

Nu se vede nimic împrejur.

Dinspre ceru-ntomnat se arată

Întunericul nopţii – prăpăd.

Doar în Sud ochiul singur,de cată,

Siluiete de sălcii se văd.

Nici un sunet! Şi inima bate

De tristeţi ne-nţelese oricum.

De atît, că mi-i somnul departe,

De atît, că e beznă în drum?

De atît, că o toamnă vesteşte

Cunoscut, un adînc plumburiu,

Cu tristeţea cătunului peste

Al stepei pustiu?

***

Din înalt luna-ntreagă se miră

Spre pămînt, dinspre împărăţii

Argintează apoi şi răsfiră

Licăr palid pe albe cîmpii.

Trece-apoi, prea albită de vis,

Peste ţărmuri de rîu pustiit

Numai negrul, uscatul prundiş

Dintre nuferi ar fi desluşit.

Prea puţin se zăreşte din maluri,

Undeva moara glasu-şi răsfiră …

Satul doarme … Cu liniştea-n valuri

Din înalt luna-ntreagă se miră.

____________

CERŞETORUL DIN SAT

Sub stejar, la o parte de drum,

Sub aprinsul cer a adormit

În mantaua zdrelită de fum

Cerşetorul îmbătrînit.

Nu mai poate de-atîta pămînt

Şi-odihneşte sub ramuri culcat…

Soare-i arde piciorul lui frînt,

Pieptul grav şi tot chipul crispat.

Chinul lui poţi în ochi să-i citeşti,

Fără casă-i, se vede oricînd,

Cum apare, destin prins în cleşti,

Pe la geamuri cu lacrimi bătînd …

Precum el nu-i vedea-n capitală,

De viaţă-i sleit ca de jind,

După geam de temniţă fatală

Poţi vedea un alt chip suferind.

Într-un veac ca al său, nu puţine,

Pentru muncă puteri a pierdut.

Ar fi fost într-o groapă mai bine,-

Nu-i ajunse tărie prea mult.

El prin sate durerea-şi străbate,

Plînsul lui încolţeşte-ntre dinţi,

Moartea nici nu-i atît de departe,

Mai suportă ceva suferinţi.

Adormi … iar apoi cu-ndurare,

Doamne Sfinte, cerşind zi de zi..

Trist să vezi cîtă-n Rusia Mare

Suferinţă şi boală o fi?!

***

Luna în noapte, adînc gînditoare …

Dealul în stepă, uitat,

Tremură-n tihna tăcerilor, care

Ceruri au însingurat.

Urme pe prund, lunecînd înspre mare,

Duse de valuri, pe rînd …

Vîntul prin cîmp stăpîneşte o zare,

Printre grînare umblînd.

Vîntul prin cîmp se ascunde în luna

Cerului plin şi nocturn,

Lin într-o umbră adoarme, nebuna,

După un nour nebun.

De după nouri răzbate lumină,

Iar peste grîul aprins

Fuge, tiptil, fulgerînd fără vină

Astrul de boltă desprins.

Bezna-şi împrăştie cenuşa spre maluri,

Parcă ar scoate-o din horn,

Noaptea – poveste, aduce din valuri

Dulcele zorilor somn …

Anunțuri