Category Archives: atitudini

Prof. dr. Francis Dessart (Belgia): „Pentru ce să de-spiritualizăm Europa?“

Civilizaţia europeană şi culturile populare

Pas cu pas, insidios chiar, mai multe ţări europene şi chiar Uniunea Europeană lansează legi, reglementări sau directive împotriva acelei sensibilităţi spirituale care a făcut măreţia civilizaţiei europene, a Europei reale – deci trans-uraliene – care nu se limitează, nici în timp nici în spaţiu, la câteva organizaţii interguvernamentale actuale. Un document adoptat la Lisabona, în urma unei reuniuni, provocase deja o reacţie viguroasă a lui Jacques Delors, fost preşedinte al Comisiei Comunităţilor Europene, care regreta absenţa oricărei referinţe religioase şi spirituale în definiţia Europei. Cu actualul proiect de Constituţie europeană (încă proiect, să nu uităm), unele cercuri au tergiversat atât că s-a încercat o diferenţiere între spiritualitate şi religiozitate pentru a încurca urmele şi a păcăli, încă o dată, opinia publică în numele democraţiei.
Să credem oare că însuşi cuvântul „religie” provoacă alergie intelectualilor autoproclamaţi ai „gândirii unice” şi dascălilor de „politiceşte co-rect”? După ce nici Stalin, nici Enver Hodja nu au reuşit să dezrădăcineze cu forţa sentimentul religios al poporului lor, democraţiile occidentale sunt pe punctul de a reuşi, atât la ele acasă, cât şi în Europa de Est, care a-bia îşi regăsise sufletul, niciodată pierdut de altfel. Nu suntem atât de nai-vi încât să nu ştim care sunt cercurile acuzate. I se atribuie cancelarului Schröder ideea, exprimată în şoaptă, că el nu
este împotriva religiei, dar pentru o societate în care religia să nu mai fie necesară. Fără comentarii. Jules Ferry, la vremea lui, fusese cel puţin mai clar în exprimare>>>>> Francis Dessart

Anunțuri

CULTURI UITATE – Corneliu Florea (Canada): „Totemuri“

PRIMUL TOTEM

Kennedy Street este undeva în Down Town, perpendiculară pe Portage Avenue, care este cea mai lungă arteră a oraşului Winnipeg şi nu are copaci de-a lungul ei, cum sugerează numele de avenue, ci numai magazine şi birouri cu reclame cât încap. În schimb, Kenneedy Street, ce se termină în Assiniboine River, este străjuită de copaci înalţi, mai ales în apropierea râului, unde, de fapt, devine latura largului şi plăcutului parc din jurul clădirii Guvernului provincial. Parcul te atrage prin frumuseţea lui naturală îngrijită la superlativ din banii contribuabililor, nu a guvernanţilor din clădire.

*

În spatele clădirii guvernamentale, în cel mai dosnic colţ posibil, mascat de nişte brazi înalţi, se află un totem. Este primul totem, pe care l-am vazut. Semnificaţia şi valoarea lui nu le cunoşteam, iar locul marginal în care era plasat îl înfăţişa oarecum ca o curiozitate artizanală de cedru, interesantă de fotografiat şi de trimis poza în Europa, la cunoştinţe, ce se vor mira şi atât! Am făcut şi noi poze „cu totemurile“.

Nu am înţeles prea mare lucru din totem atunci, în primăvara anului 1982, dar ne-a plăcut, era armonios sculptat, simetric pe axa verticală, purtând mesajele vieţii şi misterele mitologiei indigenilor. Nu ştiam despre totemuri mai mult decât ştiam despre Brâncuşi, când dădeam admiterea la Medicină, în 1957, iar acum aveam la fel de puţin timp de iniţiere în semnificaţiile totemurilor. Privindu-l – ceva, de care nu puteam să ne dăm seama – am făcut în mintea mea o punte de legătură între Coloana infinită a lui Brâncuşi, din România, şi acest totem de cedru a indigenilor nordului nord-american, aflat în apropierea noii noastre locuinţe, de pe Kennedy Street, din Winnipeg, capitala unei provincii >>>>> Corneliu Florea

O IPOTEZĂ A „ORIGINISMULUI“ – Artur Silvestri: „Fabula căii singuratice“

Către sfîrşitul anului 2004, m-am gîndit să adun mai multe cercetări alcătuite cu multă vreme în urmă şi, astfel, să constitui un fel de prolegomenă la nişte posibile „elemente de istorie culturală apocrifă”. Rostul acestei întreprinderi nu era acela de a completa cu încă un titlu o bibliografie savantă care este suficient de reprezentativă ci mai degrabă să arăt un mod de a vedea misterul supravieţuirii unor culturi care, într-o lume ce ar putea să devină, mîine, dezgustător de uniformă, afirmă încă dreptul la diversitate, răspunsul autohton, interogaţia specifică. Prin natura preocupărilor mele preponderente, era inevitabil să expun aici „cazul românesc” dar, în acelaşi timp, mi-am dat seama că acesta ar putea deveni un model şi un exemplu de metodă posibilă cînd se studiază orice cultură din „Tiers-Monde”. Astfel încît, mutatis mutandi, aceste principii pot fi inteligibile şi, poate, ajută la constituirea unor soluţii posibile deopotrivă la Bucureşti, Montevideo, Tunis ori Delhi, adică oriunde mecanismele evocate aici se regăsesc în diferite proporţii.

Studiile care formează acea mică sinteză de istorie culturală au fost scrise şi publicate între 1984 şi 1989, în limba franceză, în România şi descriu cîteva „ore astrale” de literatură la Dunărea de Jos („protoromânii”, „Renaşterea isihastă” a veacului XIV, „Brâncovenismul” literar şi „începutul Reconquistei” profetice). Ele constituie fragmente dintr-o cercetare de dimensiuni mai mari, dar, în sine, au o anumită autonomie şi o existenţă de sine-stătătoare. În două dintre cazuri sunt chiar primele (şi, deocamdată, singurele) tentative de sinteză istoriografică „de perioadă definită” şi au, în consecinţă, calitatea de>>>>> Artur Silvestri

Alexandru Nemoianu: Despre „miturile creatoare“; balada lui John Henry

Exista in cultura neamurilor anume naratiuni,balade sau legende care raman ca simboluri arhetipale,ca mituri creatoare,cu valoare vesnica.
Spre exemplu,legenda lui Icar ramane ca mit creator al dorintei umane de a zbura,de a se rupe din ghiara gravitatiei.Legenda Golemului,creatura animata miraculos de catre Rabinul Loew din Praga,ramane ca mit al dorintei de a vea sub control o inteligenta de tip uman complet conditionata si unii vad in acest mit forta care mana cibernetica.La Romani exista balada „Miorita”, care intruchipeaza modalitatea in care un neam, aflat in calea necazurilor si supus infrangerilor istorice, a reusit sa transfigureze cele vazute si sa le aseze sub un semn mai inalt si sub si in planul Vointei care oranduieste cele vazute si cele nevazute.
O asemenea balada si mit creator este ,pentru Poporul American,”Balada lui John Henry”. >>>>>Alexandru Nemoianu>

IDEOLOGIILE „NOII ERE“ – Ionuţ Ţene: „Reflecţii critice. Pentru o istorie a istoriei“

Din nou, o stafie străbate Europa. O teoremă sofisticată, plină de renunţare si hazard se construieşte în abstracţiuni savante, de către politicieni şi filosofi la modă. Era considerată atotştiutoare, piatra filosofală a Noii Ere, chiar dacă subtil, cameleonic, îi este refuzată evidenta necesitaţii. Este copilul avortat af evoluţionismului şi sociologiei sfârşitului de secol XX. Societatea civila ideologizată a devenit raţiunea absolută, calmă, hegeliană a noii istorii.
Încă de la mijlocul secolului al XX-lea, din traumele acestui timp, a izvorât o nouă eschatologie atee a istoriei. Filosofi ai istoriei ca şi Karl Popper, cu „Mizeria istoricismului“ sau Isaiah Berlin, cu „Necesitatea istoriei“ refuză telosul în interpretarea istoriei.
Istoria devine o întâmplare rece, materială, secetă de interiorizare. În anul 1989 ia naştere chiar „Sfârşitul istoriei“, inventat de Francis Fukuyama.
Orice ideologie, dezbatere adevărată, interiorizare sau frământare dispare cu victoria societăţii civile ca ideologie.
Viziunea optimistă asupra istoriei s-a plămădit în anii de dizidentă a unor intelectuali izolaţi de regimul comunist, ca Adam Michnik sau Vaclav Havel. Ateismul şi eludarea soluţiei creştine de către aceştia a inversat negativ rolul individului în istorie. Havel, în „Power of the Powerless“, afirma: „Există o enclavă de indivizi – relativ independenţi, care îmbogăţesc, insistent, treptat şi fără să atragă atenţia>>>>> Ionuţ Ţene

CONTRA-CULTURA DOMINANTĂ – Const. Miu: „Anti-CODUL lui Brown“

Era de aşteptat ca o carte cum e cea a lui Dan Brown – Codul lui da Vinci – (care prin dezvăluirile sale şi-a propus dacă nu să submineze, măcar sa zgâlţâie din temelii edificiul Bisericii), să atragă nu atât negarea ei, ci mai cu seamă contracararea mesajului. În acest ultim sens, aducem în discuţie cartea lui James L. Garlow şi Peter Jones, Codul spart al lui da Vinci, Editura Aqua Forte, Cluj- Napoca, 2005. Din lectura cărţii lui Brown, ştim că aceasta e structurată pe doua paliere: 1. la nivelul acţiunii, se poate vorbi de un policier, ale cărui personaje se află în căutarea ucigaşului custodelui de la Muzeul Luvru – Jacques Saunière – şi a Sf. Graal; 2. la nivelul codului, sesizăm referirile la „sacrul feminin”, care pun în penumbra „codul” instituit de Iisus Hristos.

Cartea lui J. L. Garlow şi P. James se adresează „celor care îşi pun acum întrebări în legătură cu tot ce au învăţat despre Iisus” (p. 12). De asemenea, autorii şi-au propus descifrarea „codului”, al cărui mesaj – cred cei doi condeieri – a fost diseminat de Brown de-a lungul naraţiunii. De reţinut că şi cartea lui Garlow şi Jones e realizată pe doua niveluri: 1. discuţiile celor trei prieteni: Jen, Carrie si Evan în jurul subiectului cărţii lui Dan Brown; 2. explicarea acelor pasaje controversate din romanul Codul lui da Vinci. Dacă Jen este adepta „sacrului feminin” şi ţine cunoştinţelor un fel de prelegeri, în camera ei despre acest „subiect”, după mai multe discuţii cu Evan şi după ce va fi >>>>> Const. Miu