Alexandr Soljeniţin a fost spiritul înalt şi luminos al acestei lumi, devastată de războaie necruţătoare, tehnologii apocaliptice şi degradări morale. Nu a tăcut mai ales după căderea comunismului în URSS, deşi a fost aproape lipsit de dreptul de a-şi expune opiniile în ziare şi pe le televiziuni (inclusiv la cele din aşa zisa lume liberă). Puternicii vremii a avut grijă ca anume Soljeniţin să nu le vorbească oamenilor despre ce se întâmplă în Rusia şi în lume după 1991, despre degradarea fiinţei umane ca urmare a intoxicării ei cu cel mai atroce pragmatism din toată istoria. El a murit în noaptea de 3 spre 4 iulie, la 89 de ani. Aştepta resemnat moartea. Zicea că este mai bine să moară decât „să înfrunte şi la bătrâneţe comisarii deşelaţi ai corectitudinilor politice” care se fac a nu vedea şi crimele bolşevicilor, şi pe ale celor care devastează Rusia după scoaterea comuniştilor de la putere. Înainte de moarte a dat un interviu pentru un ziar german. În final jurnalistul i-a urat viaţă lungă. Soljeniţin a răspuns: „Ne nado!” („Nu trebuie!”). >>>>

din sângele asasinaţilor şi tu

Tahar Djaut la 39 d’ani ca Eminescu

Această pagină a fost tradusă din engleză în mod automat

Dib şi o mare cifră de literatură

Assia Djebar she predat mai mulţi ani de istorie

Djaut a fost capabil să atingi de oameni un scriitor de lucru pe o istorie confruntată de fantomă de istorie aducând un reformist religioase antice din nou la viaţă în mintea sa să se confrunte cu strada de la Paris povestea unei tinere inventator şi un război vechi de veteran care se confrunte cu corupţia din societatea lor

decade după algerian incredibil de Maghrebieni scriitori

Minouni lăsat o impresionantă organism de muncă

Aissa a publicat cărţi în creştere de fundamentalismul islamic >>>>

Ernst Junger (1895-1998) este una dintre cele mai de seama personalitati ale culturii europene si in mai toate chipurile,un simbol al destinului german in veacul al XX-lea. Nascut la sfarsitul veacului al XIX-lea in Hanovra el a crescut in amurgul frumusetii ultimului veac normal, care s-a sfarsit in 1914. El a cunoscut normalitatea si bogatia unei lumi care apunea. Caracter aprig si neobisnuit a cautat situatiile limita de foarte tanar. A fugit de acasa si s-a inrolat in “Legiunea Straina”,de unde a fost adus inapoi de parintele lui. Izbucnirea Primului Razboi Mondial a facut ca intrarea lui sub arme sa nu mai poata fi oprita. Ernst Junger participa la lupte crancene si se distinge prin vitejie personala la nivelul de a primi Ordinul “Pure le Merite”, cea mai de seama distinctie militara germana. Era cel mai tanar dintre cei doar optsprezece Germani sub arme care au fost onorati cu aceasta decoratie pe toata durata razboiului. De fapt primirea acestei decoratii i-a marcat destinul definitiv.Ernst Junger trebuia sa se comporte exemplar si asta a si facut. >>>>

VIE

Insesizabilă şi incomensurabilă

prezentă la fiecare respiraţie şuierătoare

tu recreezi existenţa nestatornică a speranţei

surghiunită intre aproape şi departe

acolo unde privirea-ţi se transformă într-o oglindă clară

în inifinitul cerc al universului

pentru că totul se naşte şi moare în fiecare clipă

precum frumuseţea efemeră a florii>>>>

Poet întâi de toate, Michel Collot, care are la activ nu mai puţin de patru volume – Ieşirea din uitare (Le Cormier, 1997), Haosmos (Belin, 1997), Siguranţa neclintită (La lettre volée, 2002) şi Din carne şi aer (La lettre volée, 2008), pare că a ajuns în critica literară şi în cercetarea moderninăţii poetice pe calea poeziei. Numai citind şi scriind poezie a ajuns să reflecteze asupra unor teme esenţiale în ceea ce priveşte poezia modernă – „orizontul”, „peisajul”, „emoţia” sau chiar „corpul” cărora le-a dedicat opere de calitate devenite repede de referinţă în domeniu. Profesor de literatură franceză la Paris III, Noua Sorbonă, domnia sa conduce în această Universitate şi Centrul de Cercetare „Scriiturile modernităţii” asociat CNRS-ului.
http://pretexte.club.fr/revue/entretiens/discussions-thematiques_poesie/discussions/michel-collot.htm

(traducere în limba română de Gabriela Mocănaşu)

Întâlnire cu Michel Collot

Revista „Pretext” – Publicaţi eseuri teoretice de mai bine de 10 ani, dar descoperim abia acum poezia dumneavoastră, o poezie a cărei calitate lasă repede să se ghicească faptul că scrieţi de mult timp. Ce v-a determinat să amânaţi momentul publicării şi de ce aţi lăsat să treacă aşa de mult timp?

Michel Collot: În istoria mea personală scrierea de poeme a precedat preocupările pentru critică şi reflexie teoretică. >>>>

Această lucrare încearcă să evidenţieze şi să clarifice modul de abordare al Mitului Edenului ca Paradis în poezia europeană,cu sensurile,semnificaţiile conceptului de Paradis,Eden sau Rai,inclusive cu toposurile ce tangenţiază acest concept în diferite locaţii al spaţiului dintre Marea Mediterană,Marea Nordului,oceanul Atlantic,până în Munţii Urali.Tot odată încercăm să clarificăm modul de înţelegere şi percepţie al Edenului şi ipostazele acestuia în poezia europeană a secolului trecut.

In contextual acestei teme edenul ca simbol cultural are la bază ceea ce scria Eugen Simion în Scriitori români de azi,a lua în considerare binecunoscuta mitologie a pendulării între două universuri.Prin construcţia psihică a omului,natura existenţei este duplicitară şi conflictuală,iar profilul spiritului său creator analizat ,cumprisma descompune lumina”ne lasă vederii starea de graţie lirică nesigură,discontinuă,ce trebuie continuată,exploatată printr-un travaliu intellectual care să restrângă până la ultimile limite inspiraţia ca hazard.Orice mare creaţie de cultură,cum scria Nichifor Crainic în Nostalgia paradisului,e însufleţită de avântul transcenderii limitelor terestre. >>>>

Nu degeaba oamenii de treabă din public (nu spun vulgum pecus) au un adevărat cult pentru casele scriitorilor. Căci scriitorul însuşi este strâns legat de ele.
Un Mecena a oferit în dar lui Strindberg un conac cu grădină, paşnic loc de odihnă, pe care mi-l închipui asemănător cu casa copilăriei mele şi cu casa mea din Franţa, ambele ascunse în apropierea unei mânăstiri, astfel încât paşnicele măicuţe îmi sunt cele mai apropiate şi liniştite vecine, ca şi cu casa mea natală din Port-de-France, casă natală de-adevăratelea, în care am văzut lumina zilei, în mâinile unei moaşe bărbăţoi, căreia îi datorez întreaga mea recunoştinţă pentru frumuseţea buricului meu: îi datorez norocul de a fi scăpat de modelul dizgraţios în formă de tirbuşon proeminent, asemănător cu un capăt de caltaboş, care urâţeşte, – vai! – burta multor compatrioţi. Cer iertare pentru acest scurt acces de învârtire în jurul buricului, dar nu pot să nu profit de această solemnă întâmplare pentru a aduce mulţumiri acelui estet bărbat-femeie, precum şi bunului doctor P-F (nu chiar atât de cumsecade de altfel, căci era sexist şi superstiţios, care trebuia să-mi fie naş, dar a renunţat văzând că m-am născut fată: cică poartă ghinion, la o primă năşire; trebuie să fii mai întâi naşul unui mic mascul, a zis în esenţă tipul, văr de al mamei). Brava cumătră şi presupusul cumătru sosiseră în grabă amândoi să mă ajute să mă nasc la domiciliu, în străfundul cartierului Terres-Sainville, pe strada>>>>> Suzanne Dracius