UNIVERSUL LITERAR

Lui Jean-Benoît, mieros

Nu degeaba oamenii de treabă din public (nu spun vulgum pecus) au un adevărat cult pentru casele scriitorilor. Căci scriitorul însuşi este strâns legat de ele.
Un Mecena a oferit în dar lui Strindberg un conac cu grădină, paşnic loc de odihnă, pe care mi-l închipui asemănător cu casa copilăriei mele şi cu casa mea din Franţa, ambele ascunse în apropierea unei mânăstiri, astfel încât paşnicele măicuţe îmi sunt cele mai apropiate şi liniştite vecine, ca şi cu casa mea natală din Port-de-France, casă natală de-adevăratelea, în care am văzut lumina zilei, în mâinile unei moaşe bărbăţoi, căreia îi datorez întreaga mea recunoştinţă pentru frumuseţea buricului meu: îi datorez norocul de a fi scăpat de modelul dizgraţios în formă de tirbuşon proeminent, asemănător cu un capăt de caltaboş, care urâţeşte, - vai! - burta multor compatrioţi. Cer iertare pentru acest scurt acces de învârtire în jurul buricului, dar nu pot să nu profit de această solemnă întâmplare pentru a aduce mulţumiri acelui estet bărbat-femeie, precum şi bunului doctor P-F (nu chiar atât de cumsecade de altfel, căci era sexist şi superstiţios, care trebuia să-mi fie naş, dar a renunţat văzând că m-am născut fată: cică poartă ghinion, la o primă năşire; trebuie să fii mai întâi naşul unui mic mascul, a zis în esenţă tipul, văr de al mamei). Brava cumătră şi presupusul cumătru sosiseră în grabă amândoi să mă ajute să mă nasc la domiciliu, în străfundul cartierului Terres-Sainville, pe strada>>>>> Suzanne Dracius

Civilizaţia europeană şi culturile populare

Pas cu pas, insidios chiar, mai multe ţări europene şi chiar Uniunea Europeană lansează legi, reglementări sau directive împotriva acelei sensibilităţi spirituale care a făcut măreţia civilizaţiei europene, a Europei reale – deci trans-uraliene – care nu se limitează, nici în timp nici în spaţiu, la câteva organizaţii interguvernamentale actuale. Un document adoptat la Lisabona, în urma unei reuniuni, provocase deja o reacţie viguroasă a lui Jacques Delors, fost preşedinte al Comisiei Comunităţilor Europene, care regreta absenţa oricărei referinţe religioase şi spirituale în definiţia Europei. Cu actualul proiect de Constituţie europeană (încă proiect, să nu uităm), unele cercuri au tergiversat atât că s-a încercat o diferenţiere între spiritualitate şi religiozitate pentru a încurca urmele şi a păcăli, încă o dată, opinia publică în numele democraţiei.
Să credem oare că însuşi cuvântul „religie” provoacă alergie intelectualilor autoproclamaţi ai „gândirii unice” şi dascălilor de „politiceşte co-rect”? După ce nici Stalin, nici Enver Hodja nu au reuşit să dezrădăcineze cu forţa sentimentul religios al poporului lor, democraţiile occidentale sunt pe punctul de a reuşi, atât la ele acasă, cât şi în Europa de Est, care a-bia îşi regăsise sufletul, niciodată pierdut de altfel. Nu suntem atât de nai-vi încât să nu ştim care sunt cercurile acuzate. I se atribuie cancelarului Schröder ideea, exprimată în şoaptă, că el nu este împotriva religiei, dar pentru o societate în care religia să nu mai fie necesară. Fără comentarii. Jules Ferry, la vremea lui, fusese cel puţin mai clar în exprimare>>>>> Francis Dessart

PRIMUL TOTEM

Kennedy Street este undeva în Down Town, perpendiculară pe Portage Avenue, care este cea mai lungă arteră a oraşului Winnipeg şi nu are copaci de-a lungul ei, cum sugerează numele de avenue, ci numai magazine şi birouri cu reclame cât încap. În schimb, Kenneedy Street, ce se termină în Assiniboine River, este străjuită de copaci înalţi, mai ales în apropierea râului, unde, de fapt, devine latura largului şi plăcutului parc din jurul clădirii Guvernului provincial. Parcul te atrage prin frumuseţea lui naturală îngrijită la superlativ din banii contribuabililor, nu a guvernanţilor din clădire.

*

În spatele clădirii guvernamentale, în cel mai dosnic colţ posibil, mascat de nişte brazi înalţi, se află un totem. Este primul totem, pe care l-am vazut. Semnificaţia şi valoarea lui nu le cunoşteam, iar locul marginal în care era plasat îl înfăţişa oarecum ca o curiozitate artizanală de cedru, interesantă de fotografiat şi de trimis poza în Europa, la cunoştinţe, ce se vor mira şi atât! Am făcut şi noi poze „cu totemurile“.

Nu am înţeles prea mare lucru din totem atunci, în primăvara anului 1982, dar ne-a plăcut, era armonios sculptat, simetric pe axa verticală, purtând mesajele vieţii şi misterele mitologiei indigenilor. Nu ştiam despre totemuri mai mult decât ştiam despre Brâncuşi, când dădeam admiterea la Medicină, în 1957, iar acum aveam la fel de puţin timp de iniţiere în semnificaţiile totemurilor. Privindu-l – ceva, de care nu puteam să ne dăm seama – am făcut în mintea mea o punte de legătură între Coloana infinită a lui Brâncuşi, din România, şi acest totem de cedru a indigenilor nordului nord-american, aflat în apropierea noii noastre locuinţe, de pe Kennedy Street, din Winnipeg, capitala unei provincii >>>>> Corneliu Florea

Către sfîrşitul anului 2004, m-am gîndit să adun mai multe cercetări alcătuite cu multă vreme în urmă şi, astfel, să constitui un fel de prolegomenă la nişte posibile „elemente de istorie culturală apocrifă”. Rostul acestei întreprinderi nu era acela de a completa cu încă un titlu o bibliografie savantă care este suficient de reprezentativă ci mai degrabă să arăt un mod de a vedea misterul supravieţuirii unor culturi care, într-o lume ce ar putea să devină, mîine, dezgustător de uniformă, afirmă încă dreptul la diversitate, răspunsul autohton, interogaţia specifică. Prin natura preocupărilor mele preponderente, era inevitabil să expun aici „cazul românesc” dar, în acelaşi timp, mi-am dat seama că acesta ar putea deveni un model şi un exemplu de metodă posibilă cînd se studiază orice cultură din „Tiers-Monde”. Astfel încît, mutatis mutandi, aceste principii pot fi inteligibile şi, poate, ajută la constituirea unor soluţii posibile deopotrivă la Bucureşti, Montevideo, Tunis ori Delhi, adică oriunde mecanismele evocate aici se regăsesc în diferite proporţii.

Studiile care formează acea mică sinteză de istorie culturală au fost scrise şi publicate între 1984 şi 1989, în limba franceză, în România şi descriu cîteva „ore astrale” de literatură la Dunărea de Jos („protoromânii”, „Renaşterea isihastă” a veacului XIV, „Brâncovenismul” literar şi „începutul Reconquistei” profetice). Ele constituie fragmente dintr-o cercetare de dimensiuni mai mari, dar, în sine, au o anumită autonomie şi o existenţă de sine-stătătoare. În două dintre cazuri sunt chiar primele (şi, deocamdată, singurele) tentative de sinteză istoriografică „de perioadă definită” şi au, în consecinţă, calitatea de>>>>> Artur Silvestri

Exista in cultura neamurilor anume naratiuni,balade sau legende care raman ca simboluri arhetipale,ca mituri creatoare,cu valoare vesnica.
Spre exemplu,legenda lui Icar ramane ca mit creator al dorintei umane de a zbura,de a se rupe din ghiara gravitatiei.Legenda Golemului,creatura animata miraculos de catre Rabinul Loew din Praga,ramane ca mit al dorintei de a vea sub control o inteligenta de tip uman complet conditionata si unii vad in acest mit forta care mana cibernetica.La Romani exista balada “Miorita”, care intruchipeaza modalitatea in care un neam, aflat in calea necazurilor si supus infrangerilor istorice, a reusit sa transfigureze cele vazute si sa le aseze sub un semn mai inalt si sub si in planul Vointei care oranduieste cele vazute si cele nevazute.
O asemenea balada si mit creator este ,pentru Poporul American,”Balada lui John Henry”. >>>>>Alexandru Nemoianu>

Din nou, o stafie străbate Europa. O teoremă sofisticată, plină de renunţare si hazard se construieşte în abstracţiuni savante, de către politicieni şi filosofi la modă. Era considerată atotştiutoare, piatra filosofală a Noii Ere, chiar dacă subtil, cameleonic, îi este refuzată evidenta necesitaţii. Este copilul avortat af evoluţionismului şi sociologiei sfârşitului de secol XX. Societatea civila ideologizată a devenit raţiunea absolută, calmă, hegeliană a noii istorii.
Încă de la mijlocul secolului al XX-lea, din traumele acestui timp, a izvorât o nouă eschatologie atee a istoriei. Filosofi ai istoriei ca şi Karl Popper, cu „Mizeria istoricismului“ sau Isaiah Berlin, cu „Necesitatea istoriei“ refuză telosul în interpretarea istoriei.
Istoria devine o întâmplare rece, materială, secetă de interiorizare. În anul 1989 ia naştere chiar „Sfârşitul istoriei“, inventat de Francis Fukuyama.
Orice ideologie, dezbatere adevărată, interiorizare sau frământare dispare cu victoria societăţii civile ca ideologie.
Viziunea optimistă asupra istoriei s-a plămădit în anii de dizidentă a unor intelectuali izolaţi de regimul comunist, ca Adam Michnik sau Vaclav Havel. Ateismul şi eludarea soluţiei creştine de către aceştia a inversat negativ rolul individului în istorie. Havel, în „Power of the Powerless“, afirma: „Există o enclavă de indivizi – relativ independenţi, care îmbogăţesc, insistent, treptat şi fără să atragă atenţia>>>>> Ionuţ Ţene

Am terminat de tradus un studiu care m-a uluit.Tot ce ştiam despre trecerea în nefiinţă a lui Esenin(prin sinucidere)este total eronat .Secretomania de tip comunist şi-a spus şi aici cuvântul. Numai că adevărul ,sper, să nu poată fi nicodată înecat şi lipit de fundul oceanului. Trimit strădania mea de două zile încoace şi în ideea că doriţi să deschideţi drumul unei reviste cu traduceri din literatura universală.Esenin a fost şi rămâne poetul meu preferat.
Pentru autentificare şi frumuseţea textelor am dat şi originalul în limba rusă.
Iată despre ce este vorba.
AUREL ANGHEL >>>>>>

Vei pune o zdreanţă pe tine
Pe mijloc legată cu sfoară
De băţ te vei ţine
Să fugi în pădure, fecioară.

Lângă-un stog din costreiul uscat
Îţi va coase Rusalca beteală
Ochi îţi va pune potcoave
înmuiate-n cerneală.

Spune-I că eşti călător obosit
Departe de dureri omeneşti
Scoate-l şi pierde caftanul
Coboară cu Rusalca-n poveşti. >>>>>>

Magdala şi Mariile ei

Scriitorul rus Boris Pasternak (1890-1960) a văzut femeia ca pe o stihie – amănunte în corespondenţa cu Marina Ţvetaeva. În poemul în doua părţi Maria Magdalena întâlnim imaginea femeii în reflux. Marea pasiunilor femeii din Magdala se retrăsese subit, lăsând în urmă dârele lungi ale sării din lacrimi. Ţăranca mutată la târg pentru a-l stoarce ca pe-o lămâie îşi căuta acum fumul case ei. Ani la rând dormise pe unde era chemată. Însă, de când Îl întâlnise, avea, cum s-ar spune azi, domiciliu stabil, unde-şi rumega în lacrimi pâinea tainei ei: fusese o stricată.
Istoria Magdalenelor nu consemnează vreuna care să fi căzut în colacul gri al deznădejdii. Aceste tipuri de femei trec direct, brusc, din convingere, de la inconştienţa cu care practică desfrâul la conştiinţa precarităţii fostei lor stări. Ele merg mai departe decât merg multe casnice. Responsabile de a doua lor naştere, ele îşi câştigă întoarcerea în har cu o ardoare sălbatică. Şi aceasta pentru că ele cunosc deja iadul erosului pângărit. Nevăduvite de vechiul lor zel , ele-l pun acum în slujba virtuţii, pe care o respiră ca pe o normalitate. Mâinile lor, gheare înmănuşate odinioară, devin albe şi moi, curate şi uşoare, tocmai bune de spălat picioarele lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu le iubeşte, pentru că n-a venit în lume pentru cei drepţi, ci pentru Magdalene, Paveli şi Zahei.
Fostul ei trai, dală de trotuar ciobită de roţi şi pângărită de sandale, este acum un tablou deşucheat, făcut de un ageamiu şi uitat în piaţa luată>>>>> Octavian Dărmănescu

Era de aşteptat ca o carte cum e cea a lui Dan Brown – Codul lui da Vinci – (care prin dezvăluirile sale şi-a propus dacă nu să submineze, măcar sa zgâlţâie din temelii edificiul Bisericii), să atragă nu atât negarea ei, ci mai cu seamă contracararea mesajului. În acest ultim sens, aducem în discuţie cartea lui James L. Garlow şi Peter Jones, Codul spart al lui da Vinci, Editura Aqua Forte, Cluj- Napoca, 2005. Din lectura cărţii lui Brown, ştim că aceasta e structurată pe doua paliere: 1. la nivelul acţiunii, se poate vorbi de un policier, ale cărui personaje se află în căutarea ucigaşului custodelui de la Muzeul Luvru – Jacques Saunière – şi a Sf. Graal; 2. la nivelul codului, sesizăm referirile la „sacrul feminin”, care pun în penumbra „codul” instituit de Iisus Hristos.

Cartea lui J. L. Garlow şi P. James se adresează „celor care îşi pun acum întrebări în legătură cu tot ce au învăţat despre Iisus” (p. 12). De asemenea, autorii şi-au propus descifrarea „codului”, al cărui mesaj – cred cei doi condeieri – a fost diseminat de Brown de-a lungul naraţiunii. De reţinut că şi cartea lui Garlow şi Jones e realizată pe doua niveluri: 1. discuţiile celor trei prieteni: Jen, Carrie si Evan în jurul subiectului cărţii lui Dan Brown; 2. explicarea acelor pasaje controversate din romanul Codul lui da Vinci. Dacă Jen este adepta „sacrului feminin” şi ţine cunoştinţelor un fel de prelegeri, în camera ei despre acest „subiect”, după mai multe discuţii cu Evan şi după ce va fi >>>>> Const. Miu

Cea mai importantă / puternică şi autentică voce lirică, din 1981 încoace, în spaţiul spiritual francofon, este a poetei Claudine Bertrand (n. 4 iulie 1948, Montréal-Canada), licenţiată a Facultăţii de Litere de la Universitatea din Montréal-Quebec, creatoarea unei opere poetice impresionante, a cărei corolă se alcătuieşte din volumele: Idol rătăcitor (1983), Ultima femeie (1991), O mână contra delirului (1995), Căutătoarea de imagini (1995), Liturghia trupului (1998), Căderea zilei (1999), Bărbat de linişte (2000), Temniţa (2001), Ce nu pot grăi cuvintele (2001), Poeme în floare (2001), Grădina vertijurilor (2002), La cerul deschis (2002), Căderea vocalelor (2005), Pietre sălbatice (2005) etc., întemeietoarea / fondatoarea revistei de cultură, Arcade (din 1981 şi până în 2005), finalistă a Marelui Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie (pentru volumul de versuri, O mână împotriva delirului, în 1996), finalistă a Marelui Premiu al Consiliului Artelor Comunităţii Orăşeneşti a Montrealului (în 1996, cu ocazia celei de-a 15-a aniversări a revistei Arcade), deţinătoarea Premiului Femme de Mérite (în 1997, la secţiunea Artă şi cultură), a Medaliei de Aur pentru merite culturale, decernată de către Renaissance Française (în 1997), a Premiului Uniunii Scriitorilor din Canada (secţiunea Poezie, pentru volumele de versuri Amantă de interior şi Sfântul munte, în 1997), a Premiului Tristan Tzara (pentru volumul de poeme, Corpul din ţeastă, în 2001), a Premiului Internaţional Saint-Denys-Garneau (în 2002) etc. Din 2006, Claudine Bertrand fondează şi conduce Mouvances („Dependenţe” / „Orbite”), o nouă revistă de artă / literatură, «ce ia formă Cyber-Terestră pentru a face să nuntească Primăvara Poeţilor», o revistă virtuală cu un foarte interesant articol-program, de unde spicuim: sacra «misiune de a rezista fenomenului de anemiere a literaturii, de a produce o breşă în câmpia ruginită a imaginarului»; «în faţa cvasi-absenţei scriitorilor în mass-media şi reculului literaturii în profitul unei culturi de divertisment adesea redusă la>>>>> Ion Pachia Tatomirescu

Poate fi dăruită profunzimea toată

dintr-o cută de suprafaţă ? Există sâni

sortiţi pipăitului, cu inimi din buricele

degetelor.*

Cel ce iubeşte n-are decât o dorinţă:

să violeze regulile eului.

_________

* Pentru iubitorii de „fidelităţi de tâlmaci”, această tristihuire poate suna şi astfel: Se poate oferi toată adâncimea / printr-o lovitură razantă ? Există sâni / în atingere, inimi în miez. (D. Bradua).

* * *

Când respiraţia devine limbă

a tăcerii, eu răsuflu un pic mai tare.

Poate nu vezi decât aburariu-mi.*

Îmi lingi gândul în văz-duh.

__________

* „Fidelitate de tâlmăcire”: Poate nu-mi vezi decât aburirea; dar preferăm semantismul bivalent al vocabulei dacice, aburariu, care are şi sensul de suflet… (D. Bradua).>>> continuarea aici >>>

Se năştea, acum 100 şi ceva de ani, în Statele Unite, un copil care avea să devină un atlet al cuvântului: Ernest Hemingway. N-a avut parte de o copilărie liniştită; dovadă şi faptul că a fost combatant în primul război mondial; ecoul experienţei de atunci fiind romanul „Adio, arme!“. Era, de fapt, congener cu iluştrii Camil Petrescu, Perpessicius, Călinescu (aceştia ştiau de Hem’, şi, uneori, au scris despre el).
Aventuros din fire, Hem’ vine, în calitate de corespondent de război, în Europa; avea în jur de 20 de ani. În competiţie cu alţii, viitori mari romancieri americani (precum Scott Fitzgerald, John Dospassos, William Faulkner etc), Hem’ se impune prin tenacitate; avea, de altfel, şi dimensiunile unui boxer; a şi practicat, de fapt, acest sport. Năzuia să-i bată, la modul propriu, cu pumnii, pe marii săi contemporani de care am amintit. Nu s-a întâmplat aşa. Mult-mai-talentatul Scott Fitzgerald (după cum consideră exegeţii de peste Ocean) a avut fericirea (sau nefericirea?) de a o cunoaşte pe Zelda şi de a face pasiune pentru ea; o pasiune damnată. Hem’ s-a însurat, şi el, a făcut copii, a divorţat, s-a însurat din nou şi chiar a treia oară. A fost, peste ani, din nou, în Europa, în Spania războiului civil. După război şi-a luat o vilă în Cuba (era pe atunci colonie spaniolă; avea el, ce avea, Hem’, cu los gitanos). Acolo, în Cuba, avea obiceiul ca, dimineaţa, să găsească la piciorul scării de etaj, lângă maşina de scris, în care se afla o coală albă ce avea să fie scrisă, un pahar americănesc cu wisky. Hem’ se conforma, scriindu-şi pagina pe ziua aceea, bându-şi wisky-ul, mâncând, după care, cu statura lui impunătoare, îşi punea pălăria de soare pe cap, îşi lua puşca de vânătoare, şi se aventura în culturile de trestie de zahăr, convins că va împuşca un leu. N-a împuşcat nici un leu. În timpul acesta el lucra mental la cărţile ce urmau să apară. A şi fost>>>>>>> Doina Drăguţ

19. decembrie 2004
– Hai în India! Lilia ţopăie de bucurie.
Drumul până la aeroport e ştrangulat, lângă Los Lunas, de un accident… un truck are cabina turtită, vreo 4-5 maşini de poliţie cu becurile semnalând, un elicopter învârtindu-se pe deasupra…
Maşini puzderie, camioane pe 2-3 mile oprite… Începem să ne agităm… Pierdem avionul…
De când cu teroriştii şi controalele astea nebune, trebuie să fii cu două ore înainte de plecare. Ne descalţă, îmi scot cureaua, ceasul, scurta şi trecem prin filtru.
• Aeroportul din L.A. a devenit neîncăpător. Puzderie de lume la zborul spre Hong Kong, înaintea noastră.
Câta balenă de avion! Încap în el 300 de oameni.
• Avionul spre Seoul plin ochi.
– N-am fost într-o adunătură cu numai din ăştia cu ochii mici! exclamă Lilia.
13 ½ ore de zbor Los Angeles – Seoul, wow! Chelnăriţele-s ca nişte păpuşele cu ochi oblici; sunt alese una şi una, parcă-s scoase din cutie. În fond ce-s Stewardesele? Rasa galbenă, scrie în biblie, va stăpâni lumea.
• Am vederea tulbure, roşie de nesomn.
• Cutreierăm jumătate de glob, de la est la vest (spre Indii). Încă 9 ore de la Seoul la Delhi. Avionul se umple de negricioşi (Lilia zâmbeşte; că eu nu mă deosebesc de ei!… În Coreea îi făcusem un complighionţ că are nasul mocs ca asiaticii!). Un matematician român, Adrian Vasiu, din Cluj, s-a căsătorit cu o indiancă>>>>> Florentin Smarandache

FRUMUSETEA FOLCLORULUI AUSTRALIAN. THE BEAUTY OF AUSTRALIAN FOLKLORE
Henry Lawson (1867-1922)

…Ca orice cultura specifica unui popor sau unui grup de popoare, si cultura Australiei isi are specificul ei.
Henry Lawson, este scriitorul si poetul clasic australian cel mai reprezentativ, in general al vietii de singuratate, din perioada formarii coloniilor. Uscaciunile, terenurile aride, nesfarsitele paduri neumblate, unde colonistul nou venit se zdrobea sa supravietuiasca.
Cititorul mai putin obisnuit cu stilul lui Henry Lawson, treptat va intelege ca,de fapt, viata australienilor a fost dura in perioada inceputurilor istoriei lor. Clima, flora si fauna acestui continent erau complet diferite de ale Europei. Prinzonierii Angliei deportati aici dupa Revolutia lui George Washington, au pus baza unei natiuni de care avea sa se minuneze o lume, mai inspre zilele noastre.
Cresterea oilor si animalelor a fost principala ocupatie a colonistilor. Dar viata de familie era aspra, si plina de lipsuri. Singuratatea apasa cel mai greu. Uneori alcoolismul era un refugiu, adunand toate negativismele lui, asa cum vom vedea in istorioarele lui Henry Lawson, el insusi un invederat mbautor. Previn cititorul meu, ca acea aparent nesabuita si de nonsens dialogare a eroilor lui Lawson nu e plictisitoare, ci, dimpotriva, denota atasamentul omului simplu fata de un animal, fie si de cainele sau, cu care vorbea ore in sir, dar care ii ramanea credincios si atunci cand il lovea cu piciorul. Desigur, omul era sub influenta alcoolului, tocmai din motivele aratate mai sus, al singuratatii, al lipsei de comunicare uneori. Intr-o povestire, The Drover’s wife (Nevasta conductorului de animale), Henry Lawson ne>>>>> Ioan Miclău

„Nimic nu face un caine mai inebunit, zice Mitchell, decat sa aiba un alt caine dincolo de gard, ce maraie si latra la el, printre crapaturi, iar el nu poate trece dincolo.
Celalalt caine poate fi necunoscut, poate fi un vechi prieten, si el poate sa nu latre numai sa maraie, asta nu face nici o diferenta pentru el. Cainele dinlauntrul gardului de regula incepe, iar cainele dinafara, isi pierde rabdarea si se salbaticeste pentru ca cel dinauntru face o asemenea galagie inutila pana la urma; atunci cel dinafara gardului latra inapoi, facand galagia de o mie de ori mai mare. Cel dinauntru gardului spumega la gura, improscand-o asemenea unui milion de sulite.
Eu, n-asi putea spune dece cainele dinauntru gardului deveni atat de salbatec la inceput, numai daca probabil el s-a gandit caci cainele de dincolo gardul la luat mai prejos, si rade de el. Oricum el se enerva primul, iar pana la urma de tot, el deveni atat de salbatec de isi musca propria coada pana la lacrimi, ca nu poate trece la celalalt. Daca el ar fi putut trece il omora, ori incerca desigur, chiar daca celalalt caine era fratele sau.
Uneori, cainele dinafara gardului scheuna incet, si doar se plimba pe langa gard; uneori el latra inapoi asa natural, uneori complect dezinteresat, latra pentru ca trebuia oricum, avand si el dignitatea sa caineasca, sa zica ceva in aceste circumstante. Cand, uneori cainele din afara este mai mic, el se va departa de gard degraba, la prima surpriza, insa daca e o javra obraznica, el prima data se va asigura>>>>>traducere de Ioan Miclau

August von Kageneck este un scriitor german contemporan interesant, mai puţin cunoscut în spaţiul românesc. Născut în anul 1922 la Lieser în Rhenania într-o veche familie nobiliară, numele o şi atestă, în care tradiţia militară era dominantă, se alătură Wehrmachtului în anul 1939 alături de ceilalţi patru fraţi ai săi, din care doi vor muri in lupte. A făcut parte din regimentul 17 de cavalerie din Bamberg, transformat ulterior în regiment de blindate iar la 23 iunie 1941, la varsta de nici 19 ani, patrunde alaturi de unitatea sa in U.R.S.S. Având gradul de sublocotenent luptă în cadrul unei unităţi de automitraliere, făcând parte, alături de regimentul său, din Armata a 9-a care lupta pe Frontul Centru, avansând către Moscova. Fiind grav rănit la ochi în 1942 a fost evacuat de pe front. Restabilindu-se parţial, în ciuda unei urâte cicatrici pe care o va avea de-a lungul întregii vieţii, predă la o şcoală de război până în 1945 când este capturat de catre americani. După război s-a mutat în Franţa, devenind corespondentul prestigioasei publicaţii vest-germane Die Welt. Căsătorindu-se cu o franţuzoaică a luat parte la procesul de reconciliere dintre cele două popoare, cel german şi cel francez. În 1948 a participat la o demonstraţie a tinerilor europeni la Strasbourg. A murit în 2004 în localitatea germana Bad Oldesloe din regiunea Lubeck, după o lungă suferinţă. Experienţa de viaţă pe care a trăit-o de-a lungul celui de al doilea război mondial a constituit miezul tare al operei sale literare, în parte memorialisitice, în parte ficţionale dar strâns legată de războiul mondial. Din prima categorie fac parte cărţile „Locotenent de panzer. Examinarea conştiinţei” precum şi romanul la care ne vom referi in continuare, „Razboiul din Est”. Din cea de a doua categorie face parte romanul intitulat „De la Crucea>>>>>>> Codruţ Constantinescu

Recenta antologie a lui Jean-Paul Mestas, Popoare şi poeme (Povos e Poemas / Peuples et Poèmes*) se constituie într-o luminoasă „izobară” a lirismului planetar din secolul al XX-lea – deoarece majoritatea poeţilor aleşi din cele o sută de ţări sunt născuţi între anii 1901 şi 1970, aşadar trei generaţii relevându-se – graţie marelui poet francez, antologator şi tâlmăcitor din franceză în portugheză – în acest „ultim” promontoriu liric din oceanul cosmic şi, totodată, din „priveliştea” Fiinţei / Logosului. Exceptând Antarctida (deoarece limba pinguinilor nu se bucură de circuitul planetar al limbii englezilor şi distinşii „chelneri” de la polul sud încă nu ştiu să folosească pixurile şi hârtia infinitei zăpezi întru poezie, mulţumindu-se doar să aplaude din aripioare în faţa viscolelor, ori la vreun concert dat de sloiuri, de gheţari), desigur, toate celelalte continente sunt bine reprezentate: Africa (Léopold Sédar Senghor – din Senegal, Flavien Ranaivo – din Madagascar, Mohamed Echiki – din Maroc, Ahmed Rassim şi Jeanne Arcache – din Egipt ş. a. / etc.), America (André Roy – din Canada, Kary Brooks – din Statele Unite, Maria Vargas – din Mexic, Oscar Florez Tamara – din Columbia, Lourdes Sarmento şi Alice Spindola – din Brazilia, Danilo Sanchez Lihon şi Esther Castañeda – din Peru, Jorge Eduardo Clemente – din Argentina ş. a. / etc.), Asia (Miyuki Endo şi Mokuo Nagayama – din Japonia, Tu Ching-Yi şi Liu Zhan-Qiu – din China, Goon Fatt Chee – din Malaezia, Willow Macky – din Noua Zeelandă, Acep Zamzan Noor – din Indonezia, Pradeep S. Rana – din Nepal, Krishna Srivinas – din India, Forough Farrokhzad – din Iran, Cahid Kulebi – din Turcia ş. a. / etc.), Australia (Joy Beaudette Cripps şi Geoffrey C. Parsons) şi Europa >>>>> Ioan Cârssia

În urmă cu câţiva ani, am întâlnit la „Zilele Poesis“ ce se desfăşoară la Satu Mare an de an, un personaj ieşit din tiparele participanţilor la manifestarile sus-amintite. Din curiozitate m-am înteresat despre acel personaj în jurul căruia roiau curioşii. După mai multe investigaţii am aflat ca cel în cauză e George Elliott Clarke, poet, venit din îndepărtata Canadă. Timpul a făcut ca acele clipe să le dau uitării, până acum într-o zi când sunt anunţat prin e-mail de poeta şi traducătoare Flavia Cosma, stabilită de ani buni în ţinuturile Canadei că face o vizită „pe acasă”, însoţită de acel personaj atipic pentru noi românii; George Elliott Clarke, căruia i-a tradus o carte în limba română: „Poeme Incendiare”, editată la prestigioasa editură orădeană „Cogito”, Oradea, 2006, păstorită de conferenţiarul Ioan Ţepelea.
Avându-l pentru a doua oară în faţă, ascultându-l, gândul m-a dus la una din „fericirile“ în care la un prim impuls l-am încadrat: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul“ şi George Elliott Clarke, are bucuria de a cutreera pământul, datorită operei sale duce prin lume mesajul Mântuitorului: „N-am venit să stric Legea, ci să o împlinesc“ (Matei 5, 17)
Prezenta carte cuprinde; „poeme incendiare“ ale creaţiei lui G. E. Clarke, apărute în volumele: „Execution poems“ (2001), „Gold Indigoes“ (2000), „Blue“ (2001), şi „Illuminated Verses“ (2005), însotite de o amplă prefaţă semnată de Omul de aleasă cultură, confereţiarul Ioan Ţepelea, şi o tălmăcire,>>>>> Aurel Pop